Pe durata microstagiunii Consumă Artă, susţinută de cei şase artişti la Cluj-Napoca şi la Festivalul de Teatru Nou de la Arad în perioada 5-22 mai 2014, Raluca Lupan a jonglat, cum o face de ani întregi, cu nenumărate ipostaze care îi alcătuiesc personalitatea. De la personajul confruntat cu tulburări mentale din 4:48 Psihoză (regie Alexandra Felseghi) sau soţia chic şi voluptuoasă a lui Lucifer în Un toast cu diavolul (regie Cristian Pascariu), Raluca face acum bilanţul unei microstagiuni care a însemnat un pas semnificativ în evoluţia trupei şi familiei Create.Act.Enjoy.
Beatrice Lăpădat: Ai avut destul timp ca pe durata primei facultăţi, unde ai studiat Business, să te lămureşti cum e cu "Economia în industria ospitalităţii" (trebuie să recunosc că m-a fascinat şi intrigat titlul acestei discipline). Acum, până la 30 de ani şi cu aproximativ şase ani de experienţă în actorie, poţi să cuantifici cam cât de ospitalier a fost teatrul cu tine?
Raluca Lupan: Extrem de primitor! Mi-a oferit un spaţiu imens unde pot experimenta, unde pot căuta prin fiecare cameră a minţii, a sufletului şi a imaginaţiei pentru a revela un personaj. Mi-a oferit cazare pe perioadă nedeterminată, all inclusive: colegi, spectacole, turnee, întâlniri cu oameni remarcabili.
B.L.: Obişnuieşti să spui foarte des că nu poţi şi, de fapt, nu vrei să transpui în cuvinte câteva dintre cele mai importante experienţe spirituale şi artistice cu care te-ai intersectat şi că, dacă o faci, este doar un doar un proces intim cu tine însăţi, pentru tine. Totuşi, ca actriţă, apelul la limbă este una dintre cele mai importante resurse de care dispui. Care sunt contradicţiile ce alcătuiesc raportul tău complicat cu rostirea şi limbajul articulat?
R.L.: Uneori, totul începe prin tăcere. Şi prima lecţie de actorie a fost că teatrul e dincolo de cuvânt, de limbaj. Controlul, disciplina şi buna cunoaşterea a corpului şi a felului în care el funcţionează vor determina felul în care vorbeşti pe scenă, dicţie, logica propoziţiei, accentul etc. Apoi, restul vine oarecum de la sine şi, dacă greşesc, am în spate o mână de oameni care mă vor corecta.
B.L.: Un toast cu diavolul (regia Cristian Pascariu, 2012) este un spectacol antrenant şi ironic, unde tu o interpretezi pe Lilith, soţia lui Lucifer (Mihail Onaca).Acest rol pune în lumină o dimensiune feminină cu care tu nu te identifici în mod normal. Cât din tine a trebuit, totuşi, să duci înspre personaj şi cât ai luat cu tine de acolo?
R.L.: O parte destul de mare... o parte pe care nu mulţi o pot vedea (râde). Dar partea ironică a venit ca o mănuşă. Îmi stă în caracter să fiu sarcastică. E ca şi cum ar fi a doua mea limbă. Dar, într-adevăr, în ceea ce priveşte dimensiunea feminină, cred că am descoperit multe lucruri despre mine şi despre Liliana-Satan jucând acest spectacol. Mihail şi cu mine avem un exerciţiu de imaginaţie permanent când lăsăm aceste două personaje să intre în sfera personală şi, dacă suntem undeva, ne spunem: soţii-Satan la farmacie, la cafea, în autobuz sau pur şi simplu la plimbare. Avem şi câteva instantanee pe reţelele de socializare numite: "soţul Satan m-a pozat...", apoi urmează descrierea situaţiei în care a fost făcută poza. Concluzia e că soţii-Satan sunt peste tot.
B.L.: This Is My Body. Come Into My Mind (regie Alexandra Felseghi, mişcare Melinda Jakab, 2012) este un spectacol de teatru-dans care îţi solicită într-o măsură mai mare decât alte producţii Create.Act.Enjoy o expresie corporală şi coregrafică puternică. Ai avut dintotdeauna încredere în faptul că poţi dansa sau This Is My Body. Come Into My Mind a fost un pas transgresiv din acest punct de vedere?
R.L.: Nici poveste. Nu am avut deloc încredere că pot dansa, dar îmi doream foarte mult. Cea care mi-a dat încredere a fost Melinda Jakab, cu care am lucrat pentru prima dată la spectacolul Nabucco 12 în regia lui Alexander Hausvater la Opera Naţională Cluj. Acolo, dumneaei a semnat coregrafia spectacolului şi, pentru prima dată, cineva mi-a spus că mă mişc bine şi că ar fi bine să continuu pe sfera de dans-contact şi dans contemporan. Această minunată femeie-coregraf mi-a adus aminte de celebrul citat: Dance dance dance, otherwise we are lost! De atunci, dansez în fiecare zi - pe stradă sau la şcoală. Mulţumesc, Meli!!!
B.L.: Dincolo de orice efort fizic şi interpretativ, e clar că rolul care te-a consumat cel mai mult până acum este cel al femeii bolnave şi devastate din 4:48 Psihoză (regie Alexandra Felseghi, 2011), care constituie, de altfel, şi spectacolul tău de disertaţie. Ce s-a schimbat în relaţia ta cu acest scenariu epuizant al unui destin fracturat? Te-ai mai "închegat" sau te-ai "des-compus" şi mai mult între timp?
R.L.: După spectacolul din microstagiune m-am auto-des-compus. Şi mai mult nu pot spune... Cu Sarah Kane nu sunt multe cuvinte. TĂCERE!
B.L.: Să rămânem, deocamdată, în aceeaşi schemă: în 2012, când Create.Act.Enjoy a câştigat un concurs prin care a implementat proiectul Artă pentru viaţă la Spitalul Clinic de Recuperare din Cluj-Napoca, avuseseşi deja experienţa 4:48 Psihoză, în care personajul principal se confruntă cu imposibilitatea cooperării cu normele realităţii. Chiar dacă nu ai lucrat direct cu persoane afectate de tulburări mentale grave, care a fost impactul direct şi crud cu un spaţiu marcat de boală şi afecţiuni fizice? Cum a fost, după încarnarea unui personaj psihotic pe o scenă şi într-un pact fictiv, să te confrunţi fără mediere cu boala?
R.L.: Nimic nu e anormal şi nu cred că am privit pe cei de acolo ca pe nişte pacienţi, ci oameni cu care ne vom juca, vom desena, vom viziona filme. Mă bucur că i-am putut face să zâmbească timp de o lună.
Boala 4:48 e impregnată definitiv: Tic-tac, tic.tac. Ridicaţi cortina, vă rog! Şi atunci începe calvarul de a le arăta celor prezenţi cicatricile, rănile, disperările, fricile şi dorinţa constantă de a muri. O confruntare??? Nu! Pur şi simplu accept că e o parte din mine. First rule of rehab: acceptance.
B.L.: Microstagiunea Consumă Artă a Create.Act.Enjoy, care tocmai s-a încheiat pe 22 mai 2014, a implicat, printre altele, şi o serie de expoziţii acoperind diverse arii artistice. Între acestea, un loc inedit îl ocupă expoziţia de quilling intitulată Mom-made, a cărei protagonistă este mama ta, Rodica Lupan. Cum ai convins-o să vă urmeze în aventura voastră şi să se expună astfel?
R.L.: Eu şi sora mea, Ioana Colcer, care e cel mai mare fan al meu, susţinătorul meu numărul unu, am vrut să îi facem o supriză. Colegii mei au fost de acord, aşa că am decis ca după spectacolul Every Day Is a Bridget Day să o aducem în lumina reflectoarelor pe mama. A fost emoţionant să se întâmple asta în cadrul microstagiunii. Sună a clişeu, dar it was magic.