Cu fiecare schimbare de domiciliu mori cîte puţin - Noul locatar

După spectacol, am numărat obiectele inutile adunate şi abandonate în timp. A fost primul impuls după vizionarea Noului locatar de Eugène Ionesco, la Teatrul Municipal Baia-Mare, o piesă ce vorbeşte despre retragerea cuvintelor din calea materiei şi a morţii. Regizoarea Mihaela Panainte citeşte în piesa lui Ionesco parabola sufocării viului de către materie, a înaintării spre moarte odată cu năvala lumii materiale ce sufocă viaţa din noi. Spectacolul denunţă pretenţia că administrarea obiectelor pe care le posedăm e, de fapt, viaţa reală. În monologul final, personajul principal constată că obiectele au luat-o pe cont propriu, invadînd strada, oraşul, lumea. La fel ca plantele parazite ce sfîrşesc prin a sufoca planta-gazdă, trăim cu obsesia acumulărilor materiale. În acest răstimp, ne pierdem sufletul, murind cîte puţin.
 
Publicul e aşezat pe gradene, cu faţa la peretele lateral al scenei teatrului. Cărămida zidului gri, un pod cu scările de acces la vedere, două uşi supradimensionate pentru decoruri, o fereastră, toate există în arhitectura teatrului. Aici se joacă comedia pierderii de sine a noului locatar, a mutării sale dintr-o lume în alta. Scena goală se umple de pachete fără identitate, uniform ambalate în folie semitransparentă, ce coboară de sus sau trec, in extremis, prin uşile de acces, aduse de cei doi hamali într-un dans coregrafiat minimalist. Perechea hamalilor muţi, hilar disproporţionaţi, anunţă disproporţia volumului obiectelor ce urmează să invadeze spaţiul noului locatar. Regizoarea Mihaela Panainte construieşte un spectacol pe verticală, în mişcare mecanizată, descendentă din podul scenei, o nouă sugestie a morţii ce înaintează prin obiectele de care ne înconjurăm. Umorul soluţiilor regizorale virează lent, prin acumulare, în apăsare şi tensiune, induse de procesiunea nesfîrşită a obiectelor. În acest răstimp, Portăreasa (Florin Vidamski) se străduieşte să închege un rudiment de dialog cu Noul locatar (Cornel Răileanu). Un dialog imposibil, însă, care o scoate la final din joc.
 
Travestiul portăresei e mijlocul de a semnala poziţia ei în punctul de inflexiune a două lumi. Concediată de Noul locatar, portăreasa îşi pierde identitatea şi cuvintele, asistă mută la invazia morţii prin obiectele din jur. Noul locatar, apatic, monosilabic, descurajează orice comunicare, iar Cornel Răileanu, cu economia mijloacelor ce îi e specifică, obţine tensiunea şi vidul interior pe care le resimţim odată cu aglomerarea obiectelor în scenă. Acesta părăseşte în final scena, locul este debarasat de hamali, portăreasa reapare, şi ciclul se repetă cu un alt locatar.
 
Dacă în partea întîi a spectacolului, textul predomină, rarefierea lui spre final intensifică mişcarea depersonalizată a hamalilor şi lasă limbajul obiectelor să preia controlul comunicării. Revenirea textului în monologul final ar fi necesitat, poate, un spaţiu mai amplu de desfăşurare, care să lase timp spectatorilor să înţeleagă semnificaţia simbolică a obiectelor ce preiau controlul spaţiului uman.
 
Noul locatar la Teatrul Municipal Baia Mare e un spectacol curat, care nu face concesii comercialului şi îi aduce publicului un tip de spectacol auster, dar consistent, cu actori de primă mărime: Cornel Răileanu - Premiul UNITER pentru Cel mai bun rol masculin în 2013, personajul din Ce nemaipomenită aiureală de la Teatrul Naţional Cluj, şi Florin Vidamski - un memorabil Iona în spectacolul de la Salina Turda. Deşi e gîndit special pe culisa clădirii teatrului de la Baia-Mare, concizia concepţiei regizorale suportă adaptări şi pentru jocul în alte spaţii decît la sediu, ceea ce face posibilă circulaţia spectacolului care merită un public cît mai divers.