Dacă Peter Brook se deplasează acum mai puţin, el a fost prezent prin cîteva proiecţii indispensabile, de la Regele Lear la Secretele lui Carmen, film documentar despre Tragedia lui Carmen, spectacol creat în 1981 la teatrul său, Bouffes du Nord. Să adăugăm aici prezenţa uneia dintre cele trei interprete de atunci ale acestui spectacol legendar, mezzosoprana Hélène Delavault, cu un recital de canto, Nopţile Parisului. În primele luni ale anului 1990, un grup de artişti francezi, printre care Patrice Chéreau, Antoine Vitez, Gérard Desarthe, a venit la Bucureşti, în cadrul manifestării Primăvara teatrului, pentru a saluta Revoluţia română. Hélène Delavault se afla printre ei, iar revenirea ei astăzi confirmă legătura afectivă pe care Festivalul a ştiut s-o actualizeze, de fiecare dată, cu artiştii invitaţi.
Festivalul sibian rămîne, însă, în primul rînd o oglindă a teatrului contemporan, din care nu lipseşte aproape nimic, căci ştie să se diversifice în "artele surori", numărînd aici expoziţii, concerte, lecturi, conferinţe... O oglindă care surprinde şi unul dintre fenomenele cele mai interesante ale teatrului contemporan: amurgul zeilor, era şi timpul, sau dispariţia treptată a regizorului total şi totalitar. Teatrul se declină astăzi, cînd vorbim de teatrul tinerei generaţii, în "forme minore", hibride, dar fără să înţelegem prin asta o diminuare de sens sau de conţinut. Dimpotrivă, sînt forme lejere, forme de luptă, de adaptare în timp de criză, ale tînărului teatru contemporan, bazat pe actori şi pe o corporalitate din ce în ce mai afirmată, cu soluţii scenografice simple, eficace, pe un text adesea revendicativ, extrem de direct şi de violent. Am descoperit astfel - şi aici este o altă mare calitate a Festivalului de la Sibiu, descoperitor de forme noi, de artişti tineri cu toate riscurile inerente - un creator ca Oliver Frljič, montînd în Slovenia cu o trupă "fanatizată" (era, pe vremuri, expresia utilizată de Meyerhold, cînd vorbea despre necesitatea unui teatru angajat), care se joacă de-a moartea şi de-a teatrul, vorbind despre un subiect extrem de dureros, războaiele ce au sfîşiat fosta Iugoslavie, şi apoi despre dificila supravieţuire a unui teatru în zilele noastre. Nu e un spectacol pe care-l poţi uita, provocator, extrem, titlul însuşi explodează drept în faţă, Blestemat să fie trădătorul de patrie...
Dacă Spre Damasc, adaptare haotică după Strindberg a polonezului Jan Klata, nu m-a convins, ci mai degrabă mi-a epuizat rezervele de spectator "încercat în rele", un alt spectacol polonez, mult mai modest ca pretenţii, Eroii lui Julian Tuwim, al Teatrului Powszechny din Lodz, a fost o incursiune muzicală vorbind şi ea despre dificila condiţie a teatrului astăzi, cu cîteva personaje pe care Tadeusz Kantor le-ar fi numit umile, plasatori, garderobiere, portari, undeva, între absurd şi grotesc. Tot o formă scurtă, mai degrabă de performance, a fost şi spectacolul ceh Norii, creat de grupul Handa Gote. Norii sînt de fapt o prăjitură tradiţională, pe care interpreta, Veronika Švábová, o prepară în faţa noastră, povestind, în acelaşi timp, istoria familiei sale, sub comunism şi în zilele noastre. Prăjitura e împărţită în final cu publicul, un fel de "luaţi şi vă bucuraţi, acesta e trupul meu", o convivialitate fără nici o umbră mistică. Spectacolul e produs în direct, amestec subtil de proiecţii de documente şi imagini live.
Pentru că s-a vorbit mult de prezenţa franceză, amintind că în 2013 Franţa era invitată de onoare, cu un spectacol de Joel Pommerat, Reunificarea celor două Corei, de data aceasta am putea numi cîteva forme scurte, dar tradiţionale în sensul bun al cuvîntului: Pierre şi Mohamed, vieţile noastre, jucat la Cisnădioara, piesă-document, căci utiliza texte reale ale protagoniştilor, predicile episcopului Pierre Claverie şi jurnalul şoferului său, Mohamed, islamist, asasinaţi amîndoi într-un atentat la Oran, în Algeria, în 1996. Spectacolul a fost pus în scenă de Francesco Agnello, care l-a acompaniat apoi pe George Banu într-un spectacol-lectură pe texte de Cioran, dialog inspirat între cuvînt şi muzică. Căci Francesco Agnello e muzician şi cîntă la un instrument de percuţie straniu, hang, o sferă metalică ce are aerul de a coborî dintr-un Tibet medieval, dar care a fost inventat acum vreo zece ani de doi muzicieni elveţieni. Un alt moment francofon a fost şi monologul Elisabethei Mazev, cu Viaţă de emigrant, un titlu românesc simplificat, după originalul Les tribulations d'une étrangère d'origine. Actriţa, care e şi autoarea textului inteligent, amuzant, este de origine bulgară, dar născută în Franţa. Pe scurt, nu e nicăieri la locul ei, nici în ţara de unde au venit părinţii, nici unde trăieşte astăzi.
Pippo Delbono, situat şi el între două culturi, între două adevăruri, a venit cu un spectacol creat între Roma şi Paris, Orhidee, o plantă superbă, dar primejdioasă, ne spune el, căci nu poţi face diferenţa între cea adevărată şi cea falsă. Aceeaşi diferenţă se poate aplica timpurilor pe care le trăim, spune tot el, dar, de ce nu? şi teatrului său. Spectacolul a fost superb, cu momente magice, cu un Pippo plin de umor şi nerv, dăruindu-se pînă la epuizare, extrem de seducător, de fragil, de sincer, dar cu o spontaneitate bine controlată (înregistrată pe ecranul cu textul deja tradus), provocator pînă la limita suportabilului. Mă refer la momentul real al morţii mamei sale, moment intim şi teribil, pe care Pippo l-a filmat şi pe care îl proiectează pe un ecran uriaş, în faţa noastră, printre suspine şi plînsete înăbuşite. O mare parte din sală, căci toţi avem amintirile nostre dureroase, hohoteşte în plîns odată cu el, emoţia e sinceră, bineînţeles, nimic contrafăcut. Dar mai este ea, oare, o emoţie artistică? Care e limita dintre emoţia biologică, cea a rudelor la o înmormîntare, şi cea estetică, construită cu mijloacele artei? Pippo Delbono suferă teribil de absenţa mamei, o strigă pe tot parcursul spectacolului, şi îl înţelegem, nu e singurul artist pentru care arta este o terapie. Problema este pînă unde mergem în dezvăluirea frustă a intimului. Ştiu, arta contemporană e un joc cu frontierele, o experienţă a limitelor, frizînd adesea, cu delicii, indecenţa. Un cadavru căzut pe stradă e un fapt divers, o dramă personală, dar de îndată ce-l împrejmuim cu un cordon de expoziţie el devine obiect artistic...
În acest context, spectacolele româneşti au fost numeroase şi multe de calitate. S-a scris deja despre spectacolele lui Silviu Purcărete mai vechi, Faust şi Călătoriile lui Gulliver, despre ultimul Oidip, după Sofocle, o teribilă "maşină de joc" contemporană între Freud şi sîngeroasa dramă a Puterii, despre prezenţa unor texte de Matei Vişniec, cu al său Cabaret al cuvintelor în versiune franceză, reinventat de o trupă de clovni, compania Umbral, despre alte două spectacole de Radu Afrim, diferite ca factură, Cînd ploaia se va opri şi remixul după Maria Tănase, sau despre prezenţa Gianinei Cărbunariu, ce aduce vocea puternică a noii generaţii cu un teatru inspirat din real, cu o puternică notă de implicare politică şi civică.
În acest Festival au fost însă şi momente în care, în şuvoiul de spectacole, de focuri de artificii şi de fanfare, s-a simţit nevoia revenirii asupra unor imagini, asupra unor momente de intimitate cu un creator, cu un spectacol. Şi atunci iei calea unor săli de expoziţie, la răcoare, departe de zgomotul voios al urbei. Aşa m-am regăsit cu Oidip al lui Purcărete, cîteva portrete-personaje, cîteva lumini şi umbre surprinse de obiectivul unic al Mihaelei Marin, la intrarea în sala de conferinţe de la Habitus. Mihaela Marin ştie să vadă ceea ce, în penumbra sălii, în tensiunea serii, dezvăluie dintr-odată sensul ascuns al dramei. Mihaela Marin are faima că fotografiile ei sînt mai frumoase sau chiar mai expresive decît spectacolele surprinse de obiectivul fotografic, dar de data aceasta aş spune că a rămas pur şi simplu fidelă modelului, pe care l-a tradus într-o altă dimensiune.
Într-o altă sală, supusă şuvoiului turistic, Dragoş Buhagiar a izolat cu cîteva panouri spaţiul unui Purcărete necunoscut, dar pe care îl bănuiam deja, după ceea ce universul filmului său, Undeva la Palilula, lăsa să se întrevadă. Purcărete şi peisajele sale în margine de lume, peisaje pustii, acoperite de o zăpadă subţire, la lumina incertă dintre zi şi noapte, în franceză, momentul acesta se cheamă entre chien et loup.
M-am desprins cu greu de un peisaj crepuscular în care zăpada e brăzdată de cîteva urme îngheţate, o geană de lumină iese din ferestrele unei case de ţară, două siluete de lupi sau de cîini despică aerul nopţii ce se lasă. O lumină intensă zvîcneşte în fundal, ca o poartă către altă lume. Expoziţia am văzut-o la Sibiu, un tărîm de legendă, şi gîndul m-a dus la vampiri, la loups garous şi la alte făpturi ale nopţii, dar se pare că m-am înşelat. Erau doar doi dulăi paşnici la o fermă...
Radu Afrim, ale cărui fotografii le cunosc şi la care revin adesea, atrasă de pertinenţa ochiului său, care ştie să detaşeze un detaliu, o situaţie, şi-a dus actorii într-o natură mitică din preajma unui conac părăsit, undeva pe lîngă Brăila, care respiră ruina splendidă a decadenţei. În preajmă, un superb profil de fată, albit de lumina intensă pare o statuie antică, o lume bîntuită de tineri fauni şi de nimfe diafane. Nu departe, într-un decor aspru ca o plajă pustie bătută de vînt, un grup de tineri, în blugi şi cu privirea rea, par ieşiţi din Ragazzi al lui Pasolini. Tot teatrul lui Afrim revine aici, în aceste cîteva vignete de o eleganţă rafinată sau în faţa ascunsă a unor actori, ca un lever de rideau pentru iniţiaţi... Et in Arcadia ego.
Descarcă programul FITS, 2014 aici..