O cronică de festival e imposibilă în cazul FITS - nu e un eveniment unitar, nu există un curator, nu există o viziune, ci viziuni. Iar în contextul acestui Festival, asta îi e şi marea calitate: e un puzzle. Din care fiecare îşi creează propriul tablou.
Atelierul de dramaturgie al lui Neil LaBute
A venit Neil LaBute în România. Să ţină un workshop de trei zile. La Sibiu. Cu nouă dramaturgi (Xandra Popescu, Claudia Postelnicescu, Bogdan Georgescu, Alexandra Pâzgu, Andreea Borţun, Eugen Jebeleanu, Radu Dragomirescu, Csaba Székely, Alexandru Popa) şi tot atîţia actori (Larisa Crunţeanu, Radu Iacoban, Cristina Florea, Ionuţ Grama, Oana Hodade, Liviu Romanescu, Eliza Păuna, Alexandru Ion, Cosmina Stratan). A fost o selecţie greu de făcut, aplicaţiile au fost multe, iar unul dintre meritele formulei finale a fost acela de a reflecta complexitatea identităţii profesionale pe scena românească independentă (unii dintre dramaturgi sînt şi regizori sau actori, unii dintre actori sînt şi dramaturgi care mai şi regizează...). În afară de participanţii direcţi, nimeni nu a avut cunoştinţă de procesul propriu-zis de lucru, iar atmosfera creată de prezenţa la Sibiu a lui Neil LaBute, autorul contemporan american cel mai montat în România, a fost uşor amuzantă: de la entuziasmul de a vedea o legendă punînd piciorul printre noi pînă la dezinteresul faţă de un dramaturg atît de jucat, însă doar pe scene mici (într-un fel, repetarea peste ani a reacţiei publice la Bash. O trilogie contemporană produsă de Teatrul Fără Frontiere la ACT).
În mod evident, însă, numele lui LaBute a avut un efect mobilizator remarcabil pentru echipa workshopului. Din pălăria de la atelier, sorţii au decis ca tema monologurilor ce urmau a fi scrise să fie "singurătate". Csaba Székely a scris (în lectura lui Alexandru Ion) despre un tip părăsit, rămas pe ploaie fix cu banii de-un pachet de ţigări, pe care totuşi alege să-i dea, la benzinărie, pe mătura în dungi cu care tocmai speriase de moarte o copilă. Monologul Alexandrei Pâzgu (în lectura lui Ionuţ Grama) e conceptual, antisituaţional şi la fel de poetic precum piesa ei de debut, În aer. Radu Iacoban a citit un text al Claudiei Postelnicescu despre un macho părăsit de iubită şi care oscilează între teribilisme masculine şi nostalgia cuibului, acum abandonat de parteneră. Jucat de Liviu Romanescu, monologul lui Eugen Jebeleanu trăieşte intens ambiguitatea de a fi, potenţial, unul de femeie sau unul de bărbat, reconotînd povestea unui copil înfiat într-o dramă personală de cuplu heterosexual sau una amplu socială, a unui cuplu gay. Etc. Bine organizate într-un spectacol-lectură (monologurile cu maximul de potenţial comic încadrîndu-le pe cele mai grave), aceste texte dezvoltate într-un timp excepţional de scurt (şi care explorează uimitor de profesionist tehnicile mai mult sau mai puţin clasice ale monologului) au dovedit cît de absurdă e obsesiva întrebare "unde ne sînt dramaturgii" (şi actorii de text nou). Unde să fie, chiar sub ochii noştri; au doar nevoie de un context care să le ofere libertate, spaţiu de manevră, vizibilitate, încredere. Următorul pas concret ar fi nu transformarea lecturii de la Sibiu în vreun spectacol de repertoriu, ci păstrarea impulsului creativ şi de colaborare. Cum? Nu ştiu.
Esticii
Oliver Frljić e un regizor sîrbo-croat născut şi crescut în Bosnia-Herţegovina, actualmente trăitor în Croaţia (anul acesta a devenit directorul unui teatru din Rijeka, unde lucrează, în sfîrşit, la un spectacol pe care şi l-a dorit mult, despre Aleksandra Zec, o adolescentă de etnie sîrbă, ucisă la Zagreb de miliţiile croate). Spectacolele lui, care tratează invariabil chestiuni legate de structuri de putere - inclusiv în teatru -, naţionalism, discriminare socială şi comportamente de grup, l-au propulsat în centrul de atenţie al teatrului din Europa ultimilor ani, uneori în moduri foarte controversate. Aşa s-a întîmplat cu producţia de la BITEF, Belgrad, despre asasinarea prim-ministrului Zoran Djindjic, şi, recent, cu tentativa de montare, pretextuală, de fapt, a Nedivinei Comedii a lui Krasinski la Stary Teatr din Cracovia. Ambele au provocat proteste de stradă, iar repetiţiile de la Nedivina Comedie au fost suspendate din motive de siguranţă a artiştilor (aşa spunea comunicatul oficial; în dialogul susţinut alături de Octavian Saiu la Sibiu, directorul Stary Teatr, Jan Klata, spunea că spectacolul a fost oprit fiindcă Frljić nu făcea o montare ortodoxă a textului, însă anularea reprezentaţiilor cu ireverenţiosul Golgota Picnic, al lui Rodrigo García, din cadrul Festivalului Malta de la Poznan, în urma unor manifestaţii ale dreptei catolice similare celor de la Cracovia, pune lucrurile într-o altă perspectivă - cea a libertăţii artistice în Polonia anului 2014).
La Sibiu, Frljić a venit cu o producţie a Teatrului Mladinsko de la Ljubljana (iniţial, un teatru de copii şi tineret, devenit în anii \'90 un spaţiu al noilor forme performative slovene), Blestemat să fie trădătorul de patrie, titlul provenind din imnul decedatei Iugoslavii. Spectacolul e, în acelaşi timp, despre războiul fratricid care a dezmembrat această ţară şi despre structurile şi relaţiile de putere dinăuntrul unei instituţii teatrale / al unei companii de teatru de stat, pentru a căror devoalare atitudinile divergente despre conflictul interetnic şi frustrările postiugoslave devin pretextul perfect (în centrul montării se află rezistenţa unei actriţe în faţa perspectivei de a cînta o melodie antirăzboi interpretată de o cîntăreaţă de turbo folk/manele, faimoasă pentru căsătoria cu Arkan, şeful unei miliţii sîrbeşti sîngeroase; ceea ce urmează e "dramatizarea", reproductibilă de la o reprezentaţie la alta, a procesului prin care voinţa actriţei e supusă celei a regizorului şi presiunilor de grup). Mladinsko nu e trupa lui Frljić - iar nivelul de expunere a interiorităţii la care ajunge acest spectacol ar fi greu de susţinut de-a lungul mai multor producţii; ce face regizorul croat e foarte aproape de o variaţie teatrală de critică instituţională (institutional critique), deconstruind forma de organizare a teatrului public şi încercînd să propună scheme de opoziţie, în general, ale actorilor în faţa regizorului ca autoritate omniscientă şi omnipotentă. E cu atît mai interesant să vezi felul în care, "turnîndu-se" unul pe celălalt în acelaşi timp în care denunţă turnătoria, actorii înşişi, prin mecanica lor de grup (o societate în miniatură), sînt agenţii propriei supuneri şi imposibilităţi de emancipare.
Un alt spectacol atipic pentru formele practicate în teatrul din România e Norii, al colectivului cehesc Handa Gote, a cărui "specialitate" e exploatarea scenică a tehnicilor DIY (do it yourself): muzică diegetică (fie de magnetofon sau picup, fie improvizată din obiecte reciclate), proiecţii realizate ad hoc prin tehnica diapozitivelor, compoziţii video live integrînd performerii, lumină creată prin metode artizanale etc. Norii e un fel de one-woman show, al Veronikăi Švábová (care nu e actriţă prin formaţie, ci coregrafă), care aduce pe scenă o "mică istorie", de familie, imagine în micro a lumii cehoslovace. Iar subiectul nu e unul uşor - familia Veronikăi include, de ambele ramuri, maternă şi paternă, membri fondatori ai Partidului Comunist, închişi în lagăre naziste pentru orientarea lor politică, şi pe Karel Šváb, fost şef al poliţiei politice comuniste, condamnat şi executat în procesul Slánský. Arhiva familiei cuprinde fotografii, scrisori (inclusiv cea în care tatăl lui Karel se dezice de fiul său, în numele idealurilor politice trădate) şi jurnale, iar Veronika Švábová "trece în revistă" această arhivă-poveste la un grad zero al performativităţii, fără să "joace" nimic şi fără să încerce încărcarea cu sens (moral, ideologic) a diferitelor momente. Felul în care performera "intră" în fotografii, alături de strămoşii ei, creează efecte vizuale cuceritoare (amintesc de formele de lumină asociate spiritismului), ca un reflex concret al aparent imposibilei, dar realei continuităţi, împăcate, cu trecutul.
Miscellanea
Dialogul dintre criticul de teatru rus Marina Davîdova şi colegul ei ucrainean, Serghei Vasiliev (moderat de Sever Voinescu şi cu traducerea consecutivă a Maşei Dinescu), pe tema relaţiei actuale dintre (teatrul din) Rusia şi (teatrul din) Ucraina a avut unicul defect de a fi prea scurt - a fost o incursiune pe un tărîm despre care ştim extrem de puţin şi care, totuşi, poate servi, în bine sau în rău, drept model. S-a vorbit despre influenţe, despre relaţii politico-artistice benefice sau, dimpotrivă, toxice şi despre cum actuala situaţie duce teatrul rus înapoi în istorie, în vreme ce-l forţează pe cel ucrainean să se emancipeze din spirala (post)sovietică în care rămăsese prins.
Masivă, cu cele 1.000 de pagini ale ei, Antologia de piese citite în spectacolele-lectură de la FITS (alcătuită de Ioana Mălău) e cea mai generoasă şi incitantă dintre cele publicate la Sibiu în ultimul deceniu (printre altele, cuprinde Ierusalim a lui Jez Butterworth, Corpuri străine de Julia Holewinska, premiata piesă Pulverizaţi a Alexandrei Badea, Limbi frumoase de Neil LaBute...). Coordonate de Bogdan Sărătean, spectacolele-lectură în sine sînt o modalitate plăcută de a petrece miezul zilei la Sibiu (la subsolul Librăriei Humanitas) - deşi cîrcotaşa din mine ar spune că pe termen lung riscă să devină repetitive ca formulă estetică, nu întotdeauna pe calapodul fiecărei piese citite.
Urmează ediţia a XXII-a...
Descarcă programul FITS, 2014 aici..