Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2012, clasa prof. Doru Ana
Participă la Gala HOP, la secţiunea Individual, cu Femeia Motan, după o pictură "dada" a lui Marcel Iancu şi text după Guillaume Apollinaire.
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Alina Petrică: Primul pas pe o scenă de teatru. Scena Teatrului Naţional din Timişoara, în 2006 când, făcând parte dintr-o trupă de teatru de liceu, am jucat în limba engleză Copila din De ce fierbe copilul în mămăligă. Asta cred că e cea mai dragă amintire. A fost ca un electroşoc senzaţia trăită... Şi tot ca un electroşoc cred că va fi premiera Aglaja din toamna lui 2015, de la Teatrul Foarte Mic. Joc acelaşi rol, acelaşi text, după Aglaja Veteranyi... după 10 ani. Pentru că atunci când am jucat pentru prima dată, mi-am promis că o să retrăiesc această amintire...
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
A.P.: Oamenii. Îmi place să cunosc oameni. Să ajung să îi descopăr. Să pot ajunge să îi intuiesc... Asta necesită muncă. Dar e una făcută cu plăcere. Îmi plac oamenii pe care îi cunosc eu, Alina, oameni cu care împărtăşesc experienţe şi mă atrag mult şi "oamenii" care trăiesc în piesele de teatru... şi pe care încerc să îi readuc la viaţă. Şi, mai mult decât atât, îmi trezeşte interesul viaţa în sine. Viaţa mea. Ce trăiesc, ce mi se întâmplă... de bine, de minunat, de mai puţin fericit... Oricum mi se pare că doar până acum, la doar 25 de ani, am trăit un ocean de viaţă. Şi sper la nemărginit...
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul preferat, cum ar arăta aceasta?
A.P.: De curând i-am spus cuiva că personajul meu preferat este Hamlet. Nu în sensul în care mi-aş dori să-l joc, dar este cel care mi-a stârnit cel mai tare interesul, până acum. Şi mi-ar plăcea să pot să-l iau de mână şi să-l duc la psiholog... :) Sau, dacă e să dau drumul imaginaţiei, mi-ar plăcea să-l duc la mare, să stăm întinşi pe nisip, sub soare, ore în şir şi să povestim câte şi mai câte... Nu cred că ne-am îndrăgosti, dar cred că am putea deveni aproape fraţi. Culmea e că l-aş sprijini să-şi continuie căutările lăuntrice, chiar dacă aş şti cum i se termină povestea, pentru că până la urmă, fiecare avem câte o poveste de încheiat. Sau, dacă aş putea, l-aş lua pe Hamlet de mână şi am pleca în spaţiu... să vedem Pământul de sus de tot. Şi nu ne-am mai întoarce niciodată...
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
A.P.: Că suntem tineri şi inconştienţi şi avem senzaţia că putem face orice. Şi chiar putem...
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
A.P.: Nu ştiu ce ar trebui să înţeleagă, dar cred că ar trebui să iubească atât de mult această dorinţă, încât să nu îi stea nimic în loc. Şi uite că aşa mi-a venit şi răspunsul... Cred că ar trebui să înţeleagă că nu trebuie să se limiteze la nimic. Dacă vrea să facă teatru, atunci să-l facă, să îşi lase aripile să-i crească cât de mult şi să aibă încredere deplină în dorinţa lui... Cred că, pentru a face teatru, ai de trecut peste multe graniţe personale.
L.C.: De ce ţi-e frică?
A.P.: Îmi e teamă de limitele de care vorbeam mai sus, pe care de multe ori mi le pun singură. De frica de "a nu putea", "a nu fi în stare". Mi-e frică de mine mai mult decât oricine, pentru că dacă eu nu am încredere şi dacă nu zic "Hai că poţi", nu îmi iese.
L.C.: Ce te stimulează?
A.P.: Să învăţ. Mereu şi mereu mai mult. Îmi place să fac conexiuni. Ador să realizez că lucrurile pe care le-am învăţat şi pe care le-am descoperit când am făcut dans sportiv sau jazz, când am citit o anume carte sau am cunoscut un om la un moment dat, acum mă ajută să înţeleg mai bine nişte alte lucruri şi tot aşa... Îmi place să mă uit la mine şi să zic "Bravo, ai mai urcat o treaptă!". Îmi plac recompensele de după o perioadă lungă de lucru, la un spectacol, la un proiect, la lucrul cu sine.
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
A.P.: Mi-am spus adesea, încet, în gând, că dacă n-aş fi fost actriţă, mi-ar fi plăcut să ajung o mare balerină. În Piatra-Neamţ, când eram copil, nu existau cursuri de balet, am încercat atunci să fac naveta la Bacău pentru asta, dar părinţii au zis că e mai bine să nu... Aşa că mereu am rămas cu un mic regret. Poate ajungeam, poate îmi dădeam seama că tot teatrul, dar mi-ar fi plăcut totuşi să încerc. Şi când mi-e greu la repetiţii şi e "cerul înnorat", mai închid din când în când ochii şi îmi imaginz că mi-ar plăcea să am pur şi simplu ocazia doar să mă plimb, să călătoresc şi lumea mare să o întâlnesc... De multe ori, când ies la 100 de km de Bucureşti, după perioade de foc, am senzaţia că am ajuns cel puţin în Maldive. Eh, abia aştept chiar să ajung acolo...
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
A.P.: La iubire, la cele două pisici, la maşină, la sor-mea, la o pereche de pantofi, la prieteni, la dorinţa de a face jazz, la mare, la cerul înstelat, la ciorba de burtă (chiar dacă am renunţat la carne), la cartofi prăjiţi, la un câmp cu lavandă, la amintirile oamenilor pe care îi iubesc, la vacanţa care vine peste puţin timp, la gânduri şi la vise şi la dorinţele nescrise...
L.C.: Ce te face fericită?
A.P.: Lucrurile de mai sus, la care nu pot renunţa. Şi faptul că mă trezesc în fiecare zi, şi mă duc la teatru şi fac ce iubesc... Ah, şi îngheţata. Ia-mi orice, dar nu-mi lua îngheţata! J
L.C.: Dragă publicule...
A.P.: Să vii să mă vezi şi te rog eu să mă crezi, că sunt mare, am crescut... Şi mai cresc, am priceput!