Eu sunt Dana, am 28 de ani, am terminat UNATC-ul în 2012 şi nu cred că există noroc, drept urmare sunt adepta celebrei zicale româneşti: norocul ţi-l faci cu mâna ta.
Scurt istoric
Am absolvit Colegiul Bilingv George Coşbuc din Bucureşti, secţia filologie. La sfârşitul clasei a X-a, mama a plecat dintre noi, iar eu dimpreună cu restul familiei am hotărât că trebuie să-mi aleg o facultate care să-mi permită să exist în această ţară şi să pot să-mi plătesc şi impozitele. Trebuia să fie ceva care să implice matematică pentru că există această preconcepţie că dacă termini Politehnica sau ASE-ul o să fii fericit pentru că o să ai o slujbă, deci o să ai bani. M-am apucat de învăţat matematică şi am intrat la ASE, am luat şi bursă, am început şi să muncesc, aveam bani, dar iată! contrar aşteptărilor, eram nefericită. Eram în anul doi când am hotărât că e timpul unei noi schimbări. Şi printr-o serie de evenimente, deloc întâmplătoare, am cunoscut-o pe actriţa Silvia Codreanu, care m-a ajutat să pun bazele a ceea ce urma să devină, sper eu, un destin. Am dat licenţa la ASE în vară, în toamnă admiterea la UNATC, am intrat şi am simţit the wind of change.
Mi-era bine în facultate, mă simţeam protejată de viaţa reală, de problemele oamenilor maturi. Am vrut să prelungesc acest bine, să mai stau încă doi ani. Am dat la Master. Surpriză! Am picat. Nu o dată, de două ori. Doi anişori la rând. În timpul acestor ani de zbatere necontenită de a mă întoarce în cuibul-mamă-unatcist am cunoscut HOP-ul. HOP-ul de la Mangalia, HOP-ul de la Costineşti...
Hop-urile mele
În 2012, cum am terminat anul III, ne-am dus la HOP la Mangalia cu spectacolul Night on Earth, după filmul omonim al lui Jim Jarmusch, regizat de Dragoş Muşoiu. Eram o gaşcă foarte frumoasă: Ana-Bianca Popescu, Alex Bogdan (celebrul deja Alex Bogdan), Anca Dinicu, Cosmin Pană şi George Rotaru. N-am luat premiu, dar ne-am distrat. În Vama Veche.
În 2013 am mers din nou la preselecţiile pentru HOP, tot la grup, tot regia lui Dragoş Muşoiu cu O sărbătoare princiară de Teodor Mazilu. Hop-ul urma să se schimbe. Radu Afrim se ocupa de Gală. Se simţea un suflu nou. Era bine. Nu am trecut de preselecţii.
2014. De această dată, am vrut mai mult. Şi grup şi individual. Nu am luat nici de această dată niciun premiu, dar gustasem deja din atmosfera noului HOP, lucrasem cu Andrea Gavriliu, întâlnisem nişte oameni absolut minunaţi, voiam să mă întorc. Dacă e ceva ce apreciez la firea mea e că aşa-numitele eşecuri mă provoacă, aşa că a venit ...
2015. Tema Hop-ului 2015 a fost extrem de provocatoare: DADA. Am zis că particip doar dacă găsesc să fac ceva care să-mi ofere o miză. Dadaismul îţi oferă atât de multă libertate, încât e foarte greu să optezi pentru ceva anume aşa că am început să caut cărţi, performance-uri...
După vreo două săptămâni în care nu găsisem nimic care să-mi satisfacă dorinţa de inedit şi dificultate, youtube-ul mi-a sugerat un video cu un performance al lui Michael Schmid: Ursonate sau Sonata sunetelor primordiale de Kurt Schwitters. Am căutat textul. El există pe net. 15 pagini de sunete. Câteva zile am stat cu textul în faţă pentru a înţelege mecanismul : progresie şi regresie, descompunere de sunete (mi-a folosit şi ASE-ul la ceva). Mi se părea greu şi provocator. M-am apucat să-l învăţ. Redarea simplă a acestor sunete ar fi fost un simplu exerciţiu de memorare şi dicţie, iar Gala HOP este o gală pentru actori. Trebuia să spun o poveste şi am pornit de la cuvântul primordial. Primordială e iubirea, atunci o să spun o poveste de iubire aşa cum o înţeleg şi o văd eu. Miza era ca, din tot acel amalgam de sunete, povestea să nu fie alterată, să se înţeleagă.
Despre emoţie şi alţi demoni
Ajungi în Costineşti, treci de zona comercială, o iei pe nişte străduţe, treci o cale ferată, găseşti o barieră şi intri în Vox Maris. Locul ăla abundă de emoţie. Prima zi la Gala HOP e întotdeauna o zi a revederilor. Toţi oamenii speră. Actorii implicaţi în competiţie speră că vor lua premii, că vor fi remarcaţi, publicul speră că va vedea lucruri frumoase, energie tânără, noutate, curaj, Radu Afrim speră ca actorii selectaţi să nu se piardă pe scenă din cauza spaţiului, juriului, directorilor de teatru, regizorilor de film, criticilor prezenţi acolo.
Apoi vine seara şi a doua zi începe competiţia. Şi curajul se diminuează, emoţia creşte, ai impresia că nu poţi să mănânci dar ştii că trebuie pentru că a doua zi SIGUR n-o să poţi. Dimineaţa ai workshopuri şi vrei să mergi, nu vrei să ratezi nimic, e o minune care ţine doar 4 zile, trebuie să fii peste tot, dar ai şi probele şi trebuie să şi repeţi şi parcă te-ai duce puţin în cameră să mai zici de vreo 20 de ori textul. Te duci în cameră, faci ca toate animalele când repeţi pentru că uiţi că nu eşti singur în complex, mai faci un duş, mai dai două ture de piscină, dar acţionezi şi reacţionezi în virtutea a ceea ce urmează să se întâmple: o să fii singur pe scenă în faţa tuturor oamenilor care ar putea să te ajute să-ţi faci meseria. E o şansă. Şi aşa cum zicea şi Alina Petrică, sentimentul ăla de acum ori niciodată e covârşitor. Dacă reuşeşti să treci peste această încrâncenare, peste această dorinţă de a fi premiat şi te bucuri pur şi simplu că eşti acolo, e deja un pariu câştigat...cred eu.
La Gala Hop nu iei lecţii de anduranţă, iei lecţii de fericire. Înţelegi că trebuie să te bucuri de tot ce e în jurul tău. De fiecare om, de fiecare întâlnire, de fiecare moment pe scenă, singur sau alături de colegi. Ceea ce-mi place şi mai tare e că la Hop se produce o dimitizare şi înţelegi că suntem cu toţii oameni, respirăm şi trăim împreună, indiferent de apariţiile la televizor sau de premiile luate.
Am luat Marele Premiu. Şi acum?
În seara zilei de 11 septembrie 2015 am simţit că inima mea şi cu mine suntem entităţi separate. Eu stăteam pe loc şi ea dansa în legea ei. O rugam să se oprească, iar ea îmi făcea în ciudă.
Am câştigat premiul, am plâns puţin cu colegii, am mai plâns puţin cu familia la telefon, le-am mulţumit pentru toate eforturile de a avea încredere în intuiţia mea, m-am bucurat şi am dansat şi am sperat în mai bine şi mai frumos. Şi sper în continuare.
Să iei premii este minunat. Să demonstrezi că le-ai meritat şi nu a fost o întâmplare e şi mai bine.
E un început. Nu ştiu ce o să fie pe mai departe. Euforia a trecut. Eu m-am întors la treabă.
Pe 26 septembrie 2015, la Godot Subscenă, o să fie premiera one-woman show-ului meu XXE-uri, după două texte ale Alinei Nelega, în regia Irinei Crăiţă-Mândră. Proiectul a fost iniţiat de mine şi Irina şi a obţinut o finanţare Arcub.
În acelaşi timp, repet la Naţional spectacolul Eden de Eugene O\'Brien, în regia Cristinei Giurgea. Acest spectacol a fost realizat în colaborare cu Ambasada Irlandei prin programul Irish Theatre Bursary. Data premierei nu este încă fixată, probabil că vom ieşi la public după FNT 2015. Distribuţia este minunată: Silvian Vâlcu, Victoria Dicu, Ana-Bianca Popescu, Silviu Mircescu, Oana Puşcatu, Mădălin Mandin, Cătălin Nicolau.
Între repetiţii şi emoţii, o să continui să mă duc la probe, la castinguri, la audiţii, o să încerc să pun bazele unui 2016 promiţător.
Hop-ul 2015 a făcut ca toamna să nu se lase prea grea şi ne-a lăsat ceva ce nimeni n-o să ne ia vreodată: sentimentul că aparţinem scenei.
Să ne vedem cu bine la teatru!
