Bună, sunt Alina, am 25 de ani şi sunt actriţă. Am terminat facultatea de teatru acum 3 ani, masterul e o amintire deja de un an de zile şi vara asta am decis să particip la HOP 2015... La Gala Tânărului Actor, de la Costineşti... şi l-am ratat cu desăvârşire, din punctul de vedere al bucăţilor de hârtie care pot avea valoare sentimentalo-valorică... Nu, în vitrina dulapului din camera mea de la mama de acasă, nu este niciun fel de nouă comoară... nu e niciun trofeu nou... dar, în "sertarul pieptului" am mai adăpostit o amintire, una foarte preţioasă, pe care nu vreau să o uit prea uşor...
Cred că tocmai mi-am văzut reflexia de actor, în oglinda acestei profesii... cu ocazia acestui concurs.
M-am dus eu, Alina, cu tot ce e al meu şi cu tot ce cred şi gândesc, (aproape), să particip la un concurs. Un concurs de tinere talente care s-au aruncat în nişte valuri destul de mari. Cu toţii ne-am întrecut în momente de teatru, pregătite special pentru asta. Acesta a fost primul lucru care mi-a plăcut. Faptul că ne-au propus să fim unici... fiecare cum şi cât a putut. Aşadar, m-am pregătit, am trecut cu brio de prima etapă, de la Bucureşti şi m-am trezit la început de toamnă, cu încă alţi douăzeci şi ceva de actori, la mare... Ăsta a fost al doilea lucru pentru care am zis DA, la tema DADA propusă de Radu Afrim.
Aşa că am plecat spre mare, pregătită să câştig... Ce? Nu ştiam exact, sincer, pentru că prea puţine am putut înţelege despre HOP, până nu m-am lovit de el...
Am ajuns acolo şi pe zi ce trece am uitat de ce m-am dus... pentru că, în primul rând, mi-am văzut reflexia în mulţi dintre cei cu care trebuia să "concurez"... am cunoscut oameni care vibrau foarte frumos şi care aveau parcă, acelaşi luciu în ochi... şi asta pentru teatru... oameni care îşi pun aceleaşi întrebări, au aceleaşi dorinţe şi frici... tot pentru teatru... Şi asta m-a făcut să mă bucur atât de tare, încât, dintr-un concurs, dintr-o paradă, HOP-ul s-a transformat într-o întâlnire... la concursul propriu-zis, lucrurile au stat mai mult sau mai puţin bine... pentru mine... a fost un freamăt destul de emotiv, ca atunci înainte de premieră, doar că tristeţea a constat în faptul că plutea deasupra mea "acum ori niciodată", şi cred că tristeţea m-a furat un pic... şi recunosc că nu sunt foarte bună la asta... nu ştiu de ce exact... poate pentru că nu-mi place "niciodată"-ul... dar ce ştiu e că, ce am simţit în cele 15 minute de "mine pe scenă" în faţa lor a fost un pic prea plin... nu ştiu ce s-a văzut, dar ştiu că pentru vibraţia aia faină îmi doresc să fiu pe scenă...
Dar, ce a contat de fapt, pentru mine, au fost întâlnirile cu ei, cu colegii mei... faptul că ne-am găsit atât de asemănători, cu aceleaşi frământări, dorinţe şi temeri, m-a făcut să cred că între noi totul e bine şi nu mai contează bucata de hârtie... sau poate că da, dar nu aşa de tare şi nici pentru prea mult timp. Chiar şi faptul că noi am fost conştienţi de ideea concurs a fost adevărat... noi chiar am concurat, nu ne-am lăsat... dar nu a scos nimeni niciun cuţit sau pistol... nici măcar nu am râs unii de alţii... nu atât de tare cât să te doară... şi sper să rămânem aşa generoşi şi în continuare...
Timp de câteva zile, câţiva oameni am respirat şi vibrat aproape simultan... am schimbat priviri, zâmbete sau nu, sau poate doar încrucişări de gânduri care ne-au făcut să reuşim chiar să fim împreună... Cred că ăsta poate fi un lucru foarte important, în primul rând pentru că din cauza vârtejului în care existăm de atâta timp, astfel de lucruri se întâmplă din ce în ce mai rar...
A fost important pentru mine să particip la acest HOP, mai ales să mă şi împiedic de el... să învăţ limbaje noi, să cunosc oameni la început de drum, să pot observa comportamente şi priviri ale oamenilor care înoată de ceva timp prin marea teatrului... oameni pe care îi admir, oameni pe care îi priveam cu o oarecare reţinere sau oameni pe care nu îi cunoşteam deloc... Dintre toate astea, cea mai importantă concluzie este că toţi sunt oameni... nu sunt nici zei, nici mituri...
Am mai crescut puţin cu ocazia asta... am trăit o experienţă care mi-a pus la încercare multe... mândria, curajul... cu ocazia asta, am înclinat balanţa puţin invers...
Mulţumesc colegilor mei, pentru că... şi sper să ne revedem pe scenă, să ni se întâmple, să putem creşte împreună...
Nu, nu a fost totul roz, nu am văzut cum zboară elefanţi de spumă de fericire, au fost şi bune şi rele... dar cele mai multe au fost bune... şi asta m-a bucurat mult... cele mai multe lucruri care s-au întâmplat acolo au fost reale şi pentru noi... HOP chiar a fost pentru noi...
E o experienţă HOP-ul... e o trambulină bună şi necesară... Chiar DADA!