Pledoaria finală cu privire la Sin City: A Dame to Kill For este quasi-universală: sunt cele două sintagme care fixează profunzimea americană şi care ar trebui să fie de ajuns în orice formă (americană) de analiză / critică a filmului - "it lacks substance" şi "style over substance". În măsura în care autorii / scriitorii rămân aceiaşi, orice sequel va fi inferior originalului. În Sin City 2 toate-s vechi, după cum afirmă şi naratorii, apelând la un soi de melancolie poetică, un fel de vers pus când la început, când la final ("This rotten town"): avem aceeaşi deşănţare condusă de prostituatele masculinizate din Old Town de tip Faster, Pussycat! Kill! Kill!, avem un Mickey Rourke cu bărbia mai lăţită, o Jessica Alba mai dospită şi mai destrămată, o Eva Green pe postul ei divin de femme fatale şi un Joseph Gordon-Levitt în acelaşi rol de şmecheraş cu "mână bună", de altfel, un băiat cumsecade. Dar nimic din ce am enumerat nu este neapărat vechi în afară de atmosfera oraşului în putrefacţie şi agonia meseriei de prostituate. Toate-s noutăţi menite să continue ceea ce s-a început. Fiind vorba de o continuare (excepţie făcând părţile scrise special pentru partea secundă) naraţiunea din cel de-al doilea Sin City se bazează, în mare parte, pe adulmecarea convenţiilor acceptate şi pe implementarea rămăşiţelor care să întregească; cam ceea ce a reprezentat apariţia fantomatică (de tip basm) a lui Bruce Willis în film, care tot atenţionează că programul trebuie să se încheie odată şi-odată.
Pe de-o parte, Sin City 2 merge pe principiul eficacităţii cinematografului clasic, unde tendinţa e de a lăsa impresia că povestea se spune de la sine şi că naraţiunea este neutră, transparentă. Universul diegetic (binecunoscut încă din primul film) lasă impresia că se oferă fără intermediar, fără ca spectatorul să aibă sentimentul că trebuie să recurgă la o a treia instanţă pentru a înţelege ceea ce vede. E cazul apariţiei lui Bruce Willis (şi, implicit, al episodului lui Nancy), oricât de decupat din soap-operas învechite ar părea el. Pe de-altă parte, întreaga tevatură din Sin City (atât în primul, cât şi-n al doilea) este semnalată prin prezenţa codurilor narative: ambele filme istorisesc, sub aparenţe şi cu peripeţii diferite, aceeaşi poveste (raporturile stabilindu-se între poveştile vechi şi cele noi scrise) a înfruntării dintre dorinţă şi lege, şi a dialecticii lor cu surprize neaşteptate. În cazul de faţă, surprizele iau forma unei fuziuni periculoase unde noir-ul pare a fi de factură animată (preluat şi prelucrat din desene animate) şi nu neapărat de natură cinematografică. Ritualul din Sin City 2 e acelaşi ca în orice alt film de ficţiune: el trebuie să aducă spectatorul în faţa unei dezvăluiri, în faţa unui adevăr sau a unei soluţionări, printr-un anumit număr de etape obligatorii şi de ocolişuri necesare. Frânările înaintării în poveste sunt la ele acasă în Sin City, poate nu la fel de savuroase ca-n primul, dat fiind faptul că, într-un fel sau altul, ele sunt resturile edificatoare. Dar, chiar şi aşa, filmul se clădeşte sub aceleaşi auspicii: melodrama exacerbată nu dispare, feţele vechi se preschimbă în feţe noi, une femme est une femme (adică fetele tot aceleaşi rămân), iar momentul din Sin City 2 când ni se spune că Johnny (Joseph Gordon-Levitt) e fiul bastard al senatorului Roark nu e mai puţin patetic decât momentul din Sin City 1 când Dwight îşi dă seama, printr-un flashback întregit şi ascuns în primă fază, că băieţaşul bătăuş, Jackie Boy, era, de fapt, un poliţist.
Sin City: A Dame to Kill For e printre puţinele filme care ar trebui să existe (doar) în 3D. Departe de "great gatsby-urile" explozive şi de alte adaptări tot ale comic books-urilor mai puţin "adaptate", dar şi datorită stilului său grafic (şi imaginii bicolore pe care ochiul uman o percepe mai clar în 3D), filmul lui Rodriguez & Miller ia forma cinemaului pur de speţă cartooniană: e hârtia ieşită în relief a romanului, cu toate molestările sale psihologice şi cu toată decadenţa lui "plicticoasă" şi învăluitoare.