În cadrul producţiei hollywoodiene contemporane, Mad Max: Fury Road are un merit deosebit: autorul său a ţinut să construiască universul poveştii într-un mod (cît mai) analogic - cu numeroşi cascadori, cu maşini construite fizic, puse să se urmărească şi filmate în Namibia (deşertul Kalahari şi deşertul Namib); jumătate din recuzita motorizată a filmului (care însuma 150 de autovehicule) a fost distrusă în timpul filmărilor. Computerul a fost folosit pentru a cosmetiza imaginea, pentru a reduce numărul de cadre pe secundă în interiorul secvenţelor în care o anumită acţiune era (prea) rapidă pentru a putea înţelege cele ce se petrec pe ecran; nu a fost însărcinat să genereze întreaga lume vizibilă a acestui proiect.
Povestea de pe ecran, una foarte simplă, extrem-esenţializată şi redată la index, fugitiv, între doze de adrenalină continue (la 2-3 secunde un nou plan, un nou unghi de vedere, într-o coregrafiere repetitivă a exploziei), se petrece într-o lume post-apocaliptică (nu şi post-industrială), în care oamenii sînt grupaţi în trib-întreprinderi conduse de un baron atotputernic. Singurul interes al baronilor este puterea, perpetuarea ei prin urmaşi. Idee în virtutea căreia e divizată munca în cetate. Populaţia acestor triburi e ţinută într-o carceră ale cărei componente sînt sărăcia extremă şi visul religios. În afara triburilor sînt grupuri de piraţi sau lupi singuratici care trebuie să supravieţuiască în acest climat ostil. Personajul negativ din film, Immortan Joe, are nevoie de proteze de plastic (pline cu decoraţii de carton) care să-i ascundă corpul intrat în putrefacţie şi care, în acelaşi timp, să îi susţină grăsimile, îmbuibarea. Fiul său este un musculos fără minte, luptătorii săi sînt un fel de clone-vampir-kamikaze pre-softate cu germenele sacrificiului în favoarea conducătorului. O posibilă imagine a Orientului fundamentalist, şi, în acelaşi timp, o posibilă îmagine a capitalismului tîrziu, unde economia i-a strangulat pe cei mulţi, care, după credite peste credite, nu îşi mai permit nimic; educaţia dispare, gîndirea dispare, oamenii răspund religios unor stimuli care le activează nevoile primare, sînt fiinţe neutralizate socio-politic.
Într-un astfel de context, conflictul armat al filmului e rezolvat prin instaurarea unui matriarhat. Bărbatul care le-a ajutat pe femei să îşi (re)cucerească demnitatea, în conformitate cu rolul lor social (de fiinţe care nasc viitorul omenirii), se retrage în pustie, germenii unei noi ere a bunăstării rămîn să vegheze creditele peliculei. Şi, important în acest cadru matriarhal, mai ales dacă e să venim din fabulă în spaţiul politic occidental, femeia care trece la cîrma tribului e un personaj colectiv - e femeia-războinic şi femeia-mamă şi femeia-doică şi tînără şi bunică, o despărţire de femeia conducător (politic sau corporatist) pe care o vedem azi în societate, o femeie care intră fără probleme în tiparul patriarhal străvechi.
Pînă la aceste intervenţii politice, Fury Road oferă o fetişizare a maşinii, a motorizării umane ca spectacol şi prin spectacol. Cinematograful e redus la vizual, stimuli primari, montaj accelerat, ca spectator e posibil să ajungi să te simţi pus în faţa unui joc video care îţi testează viteza de reacţie: cît de repede împuşti raţele care împînzesc ecranul. Pînă la urmă le împuşti, fiindcă viteza comunicării actuale, viteza avioanelor actuale, viteza montajului din filmele-blockbuster te predispune la trecerea cu brio a unui astfel de test. Rămîn cîteva imagini frumoase (care descriu aspecte fizice şi administrative ale lumii de pe ecran) şi o nedumerire: în contextul politic global, cu ce e mai bun un astfel de film decît Immortan Joe, avînd în vedere că în faţa maselor pe care le cucereşte, Mad Max 4 oferă substanţe similare celor aruncate de Joe supuşilor săi - o momentană, feerică, înflăcărată Valhală vizual-motorizată?