Fascinat de propriile mijloace: Matteo Garrone - Il racconto dei racconti / Tale of Tales

Matteo Garrone se apropie de cincizeci de ani, dar marea masă a cinefililor s-a familiarizat cu numele lui de abia prin 2008, când Gomorra (Marele Premiu al Juriului, la Cannes) îl propulsa în cel mai important peisaj cinematografic - cel internaţional. Ficţiunea se individualiza prin stilul onest în care era evocat modul de operare al lumii mafiote napoletane. Pe un ton rechizitorial, însă extrem de bine cântărit, el sonda în cunoştinţă de cauză faptele întreprinse de Camorra, prezentând căile nemăsurat de crude ale clanului Casalesi - una din familiile importante ale organizaţiei criminale cu pricina. Peste aceste survolări, documentate şi apoi surprinse ireproşabil pe lentilă, cel mai important factor rămânea opţiunea, minoritară pentru istoria filmului, de a evita estetizarea romantică a imaginii răufăcătorilor (aşa cum procedase aproape toată suflarea cinematografică, de la Scorsese şi până la Coppola); imagine pe care cineastul italian o lăsa exact aşa cum este: brută, urâtă, excesivă. Cu urmare a valurilor create, regizorul a trebuit să trăiască o perioadă sub protecţia autorităţilor. Privind şi spre Reality, Garrone rămânea fidel tradiţiei neorealiste şi, de fapt, se înscria pe linia oricărui val naţional bazat pe căutarea perpetuă a (re)prezentării cât mai nealterate a cotidianului. În discuţie, aducea un alt subiect foarte la modă - şi anume impactul pe care îl poate avea o emisiune de tip Big Brother asupra mentalului colectiv. E corect şi imperios necesar să subliniem că încă de pe atunci era observabilă o uşoară dispoziţie a lui Garrone pentru bizar.

Introducerea de faţă a fost necesară în ideea în care noul demers al italianului chiar merită contextualizat. Vorbit totalmente în engleză, ceea ce constituie una dintre multele premiere pentru cineastul născut în Roma, Il racconto dei racconti / Tale of Tales este un basm cu accente postmoderne, ce nu pare că ar vrea să livreze lecţii cu orice preţ (şi nici suspans!). Filmul se rezumă la a zugrăvi un tablou uşor grotesc, asemănător cu cel din producţii precum Game of Thrones, numai că într-o configuraţie mult mai puţin melodramatică. Diferenţa, favorabilă lui Garrone, vine din faptul că forma în care se livrează raporturile interumane este asumat emfatică; regizorul seacă toate întrevederile personajelor de vreo importanţă narativă reală, sugerând că absolut orice moment trăit de om se subordonează automat marii şi necruţătoarei istorii. Lumea din Il racconto dei racconti devine, în ansamblul ei, mult mai importantă decât micile întâmplări derulate. De pildă, episodul luptei prinţesei Violet cu căpcăunul - care ar putea fi considerat şi cel mai funest eveniment al întregului fir epic - se termină în cel mai sec mod posibil, aruncând în derizoriu sacrificiul victimelor colaterale. Toată chestiunea poate fi citită (şi) ca o ironie adresată producţiilor fantasy-thriller, tributare peste măsură tehnicilor de potenţare a dramatismului. Din acest motiv, cu atât mai obligatoriu trebuie semnalată metamorfoza lui Garrone, care deviază dinspre fresce sociale sumbru-încrâncenate (cu posibilă miză activistă) către un imaginar exuberant, transpus pe ecran doar de dragul lui. Vorbim despre un univers gândit şi cinematografiat cu o grijă nemăsurată pentru supravegherea fiecărei părţi a mizanscenei. De altfel, dedicaţia din final, pe care Garrone o direcţionează către cei doi copii ai lui, stă ca dovadă vie că e de ajuns şi deloc autosuficient dacă am recepta Il racconto dei racconti ca un basm şi nimic mai mult. Sigur că, suprainterpretând, se pot găsi sensuri şi mesaje, dar chiar şi acelea pe care probabil Garrone a vrut să le introducă sunt mai degrabă universaliste - nu au ca scop comentarea unei situaţii concrete din prezent.

Punctul de plecare pentru toată "afacerea" reprezintă trei basme napoletane, selectate din generoasa culegere (de vreo cincizeci de astfel de istorii fantastice) a lui Giambattista Basile (1566-1632). Având la dispoziţie un material atât de amplu, totul devine, întâi de toate, o problemă de selecţie, apoi se transformă într-un exerciţiu de intercalare a unor naraţiuni uşor distincte - procedura este accesibilă, pentru că lumile originale, aşa cum au fost ele imaginate acum câteva secole, dispun de multe trăsături comune. Pasul final în tot puzzle­-ul constă într-o reambalare-reciclare care să accesibilizeze filmul pentru consumatorul cultural actual. Dispunând de un montaj impecabil, prin care aduce în prim-plan câte un personaj chiar înainte să fie uitat, Garrone are ştiinţa să găsească tonul potrivit. Pe măsură ce avansează cu povestea, e când ironic, când ludic, când grav, în ceea ce ajunge să se aşeze comod pe piedestatul celor mai importante basme ecranizate vreodată.