Dheepan e numele de împrumut pe care trebuie să îl ia un combatant în Războiul Civil din Sri Lanka pentru a scăpa din tabăra în care se află persoanele care au ieşit înfrînte din luptă. Ca să fie acceptat în Franţa ca refugiat politic, trebuie să aibă o poveste solidă, în care condiţia de fost luptător în cadrul organizaţiei paramilitare Tigrii Tamil nu se potriveşte deloc (Tigrii Tamil sînt cei care au pornit răzmeriţa în Sri Lanka, cu scopul de a forma un stat independent în nord, unul destinat etnicilor Tamil; organizaţia a fost considerată una teroristă de către majoritatea ţărilor europene). Astfel, fostul soldat Sivadhasan (interpretat de Antonythasan Jesuthasan) devine Dheepan (preluând paşaportul şi identitatea acestui om, decedat) şi pleacă la drum alături de Yalini (o femeie necunoscută care, pentru a corespunde cu actele adevăratului Dheepan, îi va fi soţie) şi de Illayaal, o fată orfană de nouă ani, pe care amîndoi o acceptă drept fiică. Povestea din film repetă întrucîtva istoria reală a actorului din rolul principal, el însuşi colaborator al Tigrilor Tamil de la cincisprezece ani, membru deplin un an mai tîrziu, luptător şi, în scurt timp, dezertor. Fugit în Hong Kong împreună cu fratele şi cu sora sa, de acolo în Thailanda, de unde, cu ajutorul unor paşapoarte false, ajung să fie primiţi ca refugiaţi politic în Franţa lui 1993.
Jacques Audiard încearcă să arate că, în fapt, refugiaţii schimbă un loc al terorii cu un alt loc al terorii. Se schimbă numai datele condamnării, nu sentinţa propriu-zisă. Ca într-un fel de blestem în care semnele naşterii tale într-un teritoriu marcat de război te urmăresc în orice alt teritoriu ai merge; în ciuda discursului politic occidental, conform căruia realitatea refugiaţilor ar trebui să se schimbe în bine odată cu sosirea în Vest. După cum vedem pe ecran, în noua lume îi aşteaptă cele mai de jos meserii şi cele mai periculoase cartiere, marginalizare şi chin. Singura posibilitate de afirmare în aceste condiţii este războiul propriu împotriva unui întreg sistem social-legal (instituţii ale statului) şi în afara legii (grupările mafiote locale). În aceste împrejurări, singura cale realistă de refugiu şi supravieţuire este credinţa. Ca punere între paranteze a acestei lumi, ca singur loc în care împlinirea mai e posibilă, chiar dacă, după cum vedem în epilogul filmului, s-ar putea să fie numai o împlinire iluzorie. E şi un mod prin care Audiard arată că persoanelor care pleacă din teritoriile băştinaşe din cauza unor conflicte care au şi substrat religios li se oferă tot un univers în care au nevoie de consolare, pe care o găsesc (tot) în religie; reacţia lor e firească, dacă omul nu găseşte sprijin şi înţelegere, calm şi bunăstare în această lume, rămîne cu năzuinţa unei realităţi mai bune în altă parte, într-un fel de terapie care ajută în supravieţuire; în fapt, o eternă alimentare a frustrării.
Structural şi ca tematică, Dheepan aminteşte de La jaula de oro, filmul de debut al lui Diego Quemada-Diaz, răsplătit la Cannes în 2013 (secţiunea Un certain regard) cu o Menţiune specială şi cu premiul Un certain talent. Filmul mexican lucrează cu un leitmotiv şi propune un epilog menite să intre în contrast cu depănarea realist-cumplită a istoriei tinerilor plecaţi din Guatemala spre SUA. Prin acest contrast, autorul rotunjeşte formula estetică în care e spusă povestea. La Audiard leitmotivul şi epilogul au un rol moralizator. Iar latura aceasta moralizatoare, sau apropierea de înţelegere prin consolare (metafora la care e invitat să participe spectatorul occidental), nu face o priză foarte stabilă cu rezolvările conflictelor de pe ecran. Dheepan, în ciuda trecutului său militar, nu e uşor de acceptat în postura de Travis Bickle (din Taxi Driver) care pune cartierul cu botul pe labe.
Realizezi că ar fi nevoie de un gest final capital, de proporţii mitice, prin care Dheepan să îşi statueze poziţia critică la adresa soluţiilor politice în ceea ce priveşte soarta oferită imigranţilor. Dar cînd îl vezi pe ecran, finalul se clatină pe picioare. Împotriva ultimei părţi a filmului lucrează atenţia şi priceperea cu care sînt relatate problemele (mai) reale ale integrării - dificultăţile legate de necunoaşterea limbii, retincenţa celorlalţi în a se apropia de tine, lipsa de reacţie a autorităţilor în medierea acestor dificultăţi. Tot împotriva filmului lucrează şi uşurinţa cu care sînt trecute la index formalităţile de primire a refugiaţilor în Franţa. Avem un întreg complex de situaţii în care realul, tratarea realistă a realului, morala realităţii şi gestul artistic moralizator nu sînt armonizate perfect.
Astfel, apropo de festivaluri şi de mari premii, decît să ai un film foarte bun, dar uşor defazat ca dialog cu interesele politice momentane, mai bine să ai un discurs potrivit cu dezbaterea politică de top, chiar dacă unele fraze nu sînt îmbinate cinematografic perfect. Mai ales dacă ai în spate o carieră care să arate că aceste mici scăpări cinematografice nu sînt o regulă.