Nu am ajuns la timp la Avignon pentru a vedea spectacolul regizorului brazilian Antônio Araújo (Dire ce qu'on ne pense pas dans des langues qu'on ne parle pas), dar am văzut, de trei ori chiar, Solitaritate al Gianinei Cărbunariu, Notre peur de n'être al lui Fabrice Murgia şi La Imaginación del futuro chiliană - acestea fiind cîteva dintre pariurile lui Olivier Py; spectacole nu doar politice (într-un final, şi The Fountainhead al lui Ivo van Hove, după romanul lui Ayn Rand, era un spectacol cu vînă politică), ci şi aparţinînd unor artişti neclasicizaţi, cei mai mulţi provenind din spaţii culturale nu foarte frecventate în Franţa. Iar dezamăgirea a fost tocmai producţia belgiană a lui Fabrice Murgia - o fermecătoare desfăşurare de mijloace tehnice (proiecţii pe cortina transparentă în spatele căreia se juca, multimedia în diverse forme), pe o temă sensibilă (singurătatea tehnologizată a omului modern), ratată prin jocul artificial al actorilor şi superficiala construcţie a situaţiilor scenice. Cel puţin An Old Monk al lui Josse de Pauw (artist belgian foarte apreciat), oricît de dezamăgitor va fi fost, rămîne o experienţă agreabilă de variaţiuni pe muzica lui Thelonious Monk, doar întrerupte din cînd în cînd de prezenţa scenică uşor dramatizată a lui de Pauw însuşi.
Dar unde se ascunde politicul?
La Imaginación del futuro (Imaginarea - mai curînd decît "imaginaţia" - viitorului) a companiei chiliene La Re-sentida (spectacol coprodus de şi prezentat în cadrul Festivalului Santiago A Mil), regizat de Marco Layera (textul e semnat La Re-sentida), vine în continuarea unei alte creaţii, Tratando de hacer una obra que cambie el mundo / Încercînd să facem un spectacol care să schimbe lumea, prezentat deja în Europa în 2013. Dacă în Tratando de hacer... (textul spectacolului e publicat integral pe site-ul Teatro La Re-sentida), artiştii chilieni imaginau un grup de actori care lucrează, ani în şir, închişi într-un subsol, la un teatru care să producă efecte sociale radicale şi imediate, în La Imaginación del futuro, ficţiunea, istoria alternativă, priveşte ultimele momente dinaintea sinuciderii lui Salvador Allende, în faţa puciului reuşit al juntei militare conduse de Augusto Pinochet. Ce a însemnat această sinucidere - şi, în general, deciziile radicale ale lui Allende - pentru generaţiile ulterioare de chilieni? Nu cumva, dintr-o anumită perspectivă, visul socialist al lui Allende a fost un "capriciu burghez"?
În abordarea acestor extrem de spinoase chestiuni, Marco Layera pune în mişcare o serie întreagă de mecanisme ale teatrului popular sud-american (de pildă, imagologia legată de la vaca loca, reşapată în apariţia scenică a "glonţului rătăcit" - în spaniolă, la bala loca), vizitează absurdul, grotescul şi, la un moment dat, scatologicul, sfîrşind prin a da naştere unui spectacol care nu are nimic sfînt. Spectacolul Companiei La Re-sentida porneşte pe urmele acestei ultime decizii a lui Allende, cea de a se sinucide (transformîndu-se, astfel, într-un martir), şi, supradimensionînd durata de timp între discursul său final (aici filmat, în original radiodifuzat) şi sinuciderea propriu-zisă, face din această durată ireală terenul de confruntare între Allende şi istoria care i-a urmat: civilii ucişi în confruntări cu junta, inechitatea socială tot mai adîncă, dezimplicarea politică tot mai profundă a cetăţenilor.
Visului lui Allende îi este contrapus un coşmar - ar fi fost, cumva, posibil un drum de mijloc? Însă La Imaginación del futuro e genul de întreprindere teatrală unde contextul politic în care e prezentat contează într-o măsură excesivă. În Franţa, presa mainstream (de la Le Monde la Libération), cu precădere cea de stînga, l-a crucificat pe Marco Layera pentru examenul la care-l supune pe Allende. Salvador Allende este un erou de neatins pentru socialiştii şi comuniştii francezi - iar ideea că un artist chilian e mai îndreptăţit la o opinie asupra politicii din propria ţară decît orice ziarist francez care n-a călcat în Santiago nu e foarte prezentă în Hexagon. Nici unul dintre argumentele împotriva spectacolului nu a vizat elemente strict teatrale, cu excepţia scenei scatologice în care grupul de consilieri fictivi ai preşedintelui chilian, serios tripaţi după ce-au tras pe nas cocaină, îl acuză pe Papa Francisc de pedofilie, pe Marine Le Pen de a fi fost sodomizată de membrii Frontului Naţional şi pe Benjamin Netanyahu de a avea un organ sexual mic. (Scena e într-adevăr inconfortabilă, însă perfect justificată în logica spectacolului: aceşti consilieri fictivi, membri ai Guvernului şi "specialişti în comunicare", trăiesc, sub efectul drogului, un moment de "adevăr", în care atacă marile figuri ale politicii actuale într-o manieră ce reproduce schemele clasice de conflict diplomatic, fără însă a-şi mai alege cuvintele şi manifestîndu-şi din plin frustrarea. Problema o reprezintă totuşi, după mine, adaptarea: în versiunea originală, cele trei personaje sînt Ricardo Ezzati, arhiepiscopul de Santiago, Evelyn Matthei, contracandidata lui Michelle Bachelet la prezidenţialele din Chile şi fost ministru al Muncii, şi Jaime Guzmán, opozant al lui Allende şi colaborator al lui Pinochet; supratitrarea în engleză din reprezentaţiile în străinătate îl înlocuia pe Ezzati cu Papa Francisc, iar pe Matthei - cu Margaret Thatcher, iar la Avignon, compania se pare că a ales să adapteze tot. O idee cam proastă, comparativ cu originalul.) Tocmai pentru că, aparent, critică acut o politică socialistă radicală (Allende a naţionalizat companii, a colectivizat pămîntul, a refuzat colaborarea cu Statele Unite în favoarea Uniunii Sovietice etc.), spectacolul ar avea, probabil, o cu totul altă receptare în locuri precum România. Aici, oamenii nu prea cred în revoluţie socială... Pierderea de 300.000 de euro va afecta, spune directorul Festivalului de la Avignon, ediţia din 2015. Fiindcă deşi bugetul sec ţiunii In este de 12 milioane de euro, un singur milion este destinat (co)producţiei, iar cei 300.000 de euro de aici vor fi tăiaţi.
Avignon din Off
S-ar putea să-i dezamăgesc pe mulţi, însă din multe puncte de vedere, secţiunea Off a Avignonului (care reuneşte anual peste 1.000 de companii - 1.307, mai exact, în 2014) e tabloul distopic a ceea ce ar însemna un teatru total neinstituţionalizat şi lipsit de subvenţia publică (un teatru pe care unii şi-l doresc în România). O vizită scurtă pe insula aflată în imediata vecinătate a Oraşului Papilor (insulă pe care se află şi cel mai mare camping din zonă) dezvăluia imaginea înfiorător de tristă a tinerilor (mulţi - în mod evident, actori din Off) dormind pe paleţi şi în minicaravane organizate pe marginea campingului. Chiar şi cînd spectacolul are succes, iar sala se umple cu plătitori de bilete, cîştigul nu ajunge să acopere toate cheltuielile (mai ales chiria sălii şi cazarea, care în acest oraş mic ating cote astronomice), nu are cum s-o facă. Directorul Festivalului Off, Greg Germain, care-şi încheie mandatul în 2015, solicita recent implicarea statului, nu în materie de susţinere financiară, ci pentru reglementarea tarifelor percepute de spaţii pentru diferitele intervale orare pe care le închiriază companiilor şi care, mai ales pentru reprezentaţiile care încep după ora 16.00, sînt absolut revoltătoare. Altfel spus, pentru instituţionalizarea şi profesionalizarea acestor spaţii. Companiile şi artiştii acceptă condiţii înfiorătoare - bani pierduţi, condiţii de lucru exploatatoare, efortul continuu de a împărţi pliante şi de a convinge oameni de pe stradă să vină la spectacol - pentru miza ipotetică de a-şi vinde producţia pentru turnee ulterioare. Nimeni nu are nici cea mai mică garanţie că aceste turnee vor acoperi pierderile de la Avignon. Cuvîntul la ordinea zilei este "concurenţă" - iar lupta de a învinge în această concurenţă pe piaţa liberă generează un şir nesfîrşit de comedii şi alte genuri aparent extrem de accesibile.
Asta fiindcă pe durata Festivalului, la mijloc de iulie, Avignonul, cu soarele lui arzător şi, din cînd în cînd, cu adierea Mistralului, care pare o briză printre zidurile medievale, aduce cu un fel de Eforie Sud / Nord în decor de Sighişoara: majoritatea spectatorilor din Off sînt turişti, mulţi străini, mulţi cu gusturi să le spunem clasice, mulţi în totală necunoştinţă de cauză a costurilor pe care le implică teatrul. Turiştii europeni caută o experienţă americană la musicalurile de pe Broadway, cei non-europeni - o experienţă franceză în Off-ul avignonez. Şi pentru unii, şi pentru alţii, discounturile sînt importante. Iar principiul "din vorbă-n vorbă" nu e eficient pur şi simplu din cauză că nu există o comunitate deschisă care să împărtăşească opinii despre spectacole. Există şi cîştigători - din punct de vedere financiar, dar şi de vizibilitate, fiindcă a alege între 1.300 de "oferte" te poate uşor bloca - în Off, iar aceştia sînt, în primul rînd, aşa-numitele teatre permanente din Avignon, care funcţionează de-a lungul întregului an (nu sînt doar spaţii festivaliere, ca majoritatea celorlalte) şi care produc sau coproduc spectacolele pe care le prezintă în Festival, de multe ori, cu actori locali. Altfel spus, într-un context care glorifică piaţa şi arta ca produs, "eficiente" continuă să fie... tot formulele clasice, teatrul ca spaţiu dedicat şi "repertoriul" (teatrele permanente propun un program care îmbină genuri diferite, de la comedie la dramă).
Spaţiile - ele aleg, în ultimă instanţă, ce anume urmează să găzduiască - au un rol decisiv în soarta unui spectacol care investeşte în prezenţa la Avignon: ai un spaţiu bine cotat, eşti văzut de presă şi programatori (au fost peste 3.600 de programatori în 2014 în Off); aşa s-a întîmplat cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte al lui Radu Afrim, în urmă cu cîţiva ani (şi, în 2014, cu Trei nopţi cu Madox, regizat de Radu Dinulescu la Teatrul din Galaţi: s-a jucat la Atelier 44, în apropierea sediului Avignon Off, iar Matei Vişniec e unul dintre autorii preferaţi ai Festivalului). Funcţionează, de asemenea, pentru companii franceze cunoscute, care au la dispoziţie propria reţea de marketing şi relaţii. Din nou, formule clasice în care acţionează teatrul. Pentru companiile no name şi pentru străinii care nu fac Molière, cabarete sau alte comedii şi care, eventual, nu au bani să joace seara, Off-ul Avignonului e un coşmar. Doar 100 de companii independente din cele 1.300 au făcut grevă în ziua destinată protestului în Off. Erau singurii care-şi permiteau să nu joace o singură zi.
P.S. Cum se face că la al doilea cel mai mare festival de teatru din Europa, aproape toate spectacolele au traducere doar în franceză?