Prima săptămînă a unuia dintre cele mai mari şi importante festivaluri internaţionale de teatru din lume a fost teribil de dificilă pentru noua echipă - este primul an din mandatul de director al regizorului Olivier Py, venit la Avignon după ce a condus Théâtre de l\'Odéon de la Paris. Perspectiva grevei intermitenţilor (artişti şi tehnicieni cu contracte pe perioadă limitată, al căror regim de asigurare socială tocmai e pe cale să se schimbe) a făcut ca mulţi dintre vizitatorii obişnuiţi să amîne decizia de a veni în Oraşul Papilor; la urma urmei, protestele intermitenţilor au anulat deja o ediţie a Festivalului de la Avignon, cea din 2003.
Nu ştiu cum a făcut-o, însă Py a reuşit să convingă intermitenţii să facă un fel de grevă japoneză: spaţiile care susţin revendicările artiştilor şi tehnicienilor afişează un pătrat roşu, iar versiuni textile ale însemnului sînt disponibile tuturor celor care vor să se alieze protestului. Înaintea tuturor reprezentaţiilor spectacolelor din In care şi-au declarat susţinerea rulează o înregistrare audio de două minute, intitulară Non, merci, denunţînd acordul dintre instituţiile statului şi Medef (uniunea patronală - Mouvement des entreprises de France) şi îndemnînd la indignare şi solidarizare a precarilor, nu doar din teatru. Se aplaudă la sfîrşitul apelului. Întregul oraş e împînzit cu bannere de protest, acţiunile de conştientizare sînt continue (luni, plăcuţele unor străzi din zona centrală au fost acoperite cu foi pe care erau scrise numele unor miniştri (al lui Aurélie Filipetti, ministra Culturii, de pildă, Medef, cu titulaturi gen Palais de la Précarité etc.). După reprezentaţia de pe 21 iulie cu Notre peur de n\'être (care era şi premiera absolută a spectacolului), regizorul Fabrice Murgia, artist asociat al Teatrului Naţional din Bruxelles, a chemat pe scenă membrii companiilor belgiene prezente la Avignon (cele care nu aveau spectacol în acelaşi timp) şi a citit o scrisoare de protest, adresată autorităţilor belgiene şi presei, şi marcînd solidarizarea cu oamenii de teatru francezi. Murgia a fost aplaudat în picioare (ceea ce la Avignon, spre deosebire de Bucureşti, nu se întîmplă în mod curent).
Cum e, totuşi, teatrul în Festivalul de la Avignon? Ei bine, paradoxul este că exact cei care sînt cel mai afectaţi de înăsprirea condiţiilor pentru obţinerea indemnizaţiilor sociale - artiştii independenţi din secţiunea Off - nu-şi permit greva (n-au făcut-o nici în 2003). Se joacă mii de spectacole în Off, pe banii companiilor (care plătesc şi chiria sălilor avignoneze), nu ai nici cea mai mică şansă să înţelegi ceva, iar impresia de canibalism în stare pură e cumplită. Două treimi dintre spectacole par a fi, în ordine: montări de Molière şi Corneille, commedia dell\'arte, cabarete, comedii negre. Chiar şi aşa, şi cu tot efortul constant de a împărţi flyere, mi se spune din mai multe surse că practic nimeni nu-şi recuperează din bilete investiţia în reprezentaţiile de la Avignon (oraşul fiind totuşi mic, iar cererea foarte mare, cazarea costă enorm).
În In, selecţia lui Olivier Py aduce laolaltă nume venerate în Franţa (de la Claude Régy şi Giorgio Barberio Corsetti la Thomas Ostermeier - a cărui Căsătorie a Mariei Braun, după Fassbinder, a avut premiera la Avignon pe 23 iulie 2014) şi zone teatrale mai exotice - dacă anteriorii directori ai Festivalului puneau un accent ridicat pe Africa de Nord şi Centrală, acum e rîndul lumii arabe, plus România şi Chile... Nici belgienii nu sînt subreprezentaţi, iar adaptarea lui Ivo van Hove după romanul lui Ayn Rand, The Fountainhead, e deocamdată (pînă la premiera lui Ostermeier) în topul preferinţelor tuturor celor cu care am vorbit. Cumva ironic, în contextul în care s-a jucat în Festival - căci cartea lui Ayn Rand (acum, un fel de zeiţă tutelară a neoliberalismului american) vorbeşte despre primatul individului asupra comunităţii...
Acestea au fost ultimele zile ale Festivalului de la Avignon care s-a încheiat duminică, pe 27 iulie 2014 -, iar oraşul începe să se golească...