Lucruri vechi în haine noi - Distopie. Shakespeare. Remix

În general, nu e nici bine (pentru artişti sau publicul potenţial), nici foarte etic (din perspectiva profesiei de critic) să scrii despre un spectacol neterminat, aflat încă în fază de construcţie, însă la care nu ai avut acces în timpul procesului, ci doar în etapa de "produs intermediar" (fie el supranumit avanpremieră, repetiţie cu publicul, work in progress sau altcumva). Pe de altă parte, reprezentaţiile gratuite cu producţiile din cadrul proiectului 9G (Noua generaţie) al Teatrului Naţional din Bucureşti exact asta propun: "testarea" în faţa publicului a unor spectacole care n-au beneficiat de un proces împlinit şi coerent de producţie şi care, în funcţie de reacţia publicului şi, în ultimă instanţă, de decizia managerială, vor avea şansa unei premiere "de repertoriu" sau nu. Un proces de producţie nici călare, nici pe jos, în care nu există, practic, nici un producător - fiindcă TNB nu şi-a asumat să producă ceva ce nu ştie dacă va include în repertoriu au ba, dar nu poate exista nici un producător independent, căci TNB îşi rezervă dreptul de a deveni ulterior "proprietarul" montării. E acel gen de situaţie în care teatrul public joacă o carte pe care o consideră imbatabilă - superioritatea, aproape monopolul logistic - pentru a cîştiga fără să rişte, şi care izbuteşte să se transforme, miraculos, într-un raport win-win pentru tinerii artişti. (Să ne-nţelegem, "tineri" nu e un concept generaţional, ci... operaţional: el nu se regăseşte în terenul esteticii, tinerii nu sînt mai experimentali sau mai puţin stăpîni pe arta lor etc.; sintagma foloseşte pentru a justifica onorarii mai mici şi condiţii de producţie inferioare în cadrul aceluiaşi teatru producător - iar asta e o observaţie chiar a unor regizori.) Ceea ce lipseşte în mod cronic la Bucureşti (şi în România, în general) sînt sălile cît de cît dotate, nu extrem de constrîngătoare ca formulă (de pildă, la UNTEATRU un factor determinant în estetica oricărei producţii e dimensiunea foarte redusă a spaţiului de joc), şi siguranţa unui public predictibil, dată de vizibilitatea locului. Pentru toţi cei selectaţi deja să prezinte (propuneri de) spectacole la Naţional, faptul în sine e ocazia unui respiro în eterna goană după spaţii de repetiţie şi joc - chiar dacă-şi asumă de la început să facă o montare adaptată în acelaşi timp la Sala Mică şi la potenţiale alte scene, unde ar putea fi prezentată dacă nu rămîne în repertoriul TNB.

Primele reprezentaţii din ciclul 9G au fost cu Distopie. Shakespeare. Remix de Catinca Drăgănescu, un spectacol construit după principiul de funcţionare al jocurilor video (de strategie), fără însă ca "jucătorul" (publicul) să poată participa la luarea deciziilor. Tema este mecanismul puterii într-o societate definită ca democratic-reprezentativă (căci totul începe cu procesul electoral), iar scenariul se bazează pe fragmente din piese shakespeariene (punctul de pornire şi "firul roşu" este Regele Lear).

Catinca Drăgănescu e unul dintre puţinii absolvenţi de Regie ai ultimilor ani cu opţiuni estetice angajate, într-un context în care presiunea financiară şi către succes pe care o resimt aceştia face ca teatrul politic să nu pară a avea cine ştie ce viitor. Nici unul dintre spectacolele Catincăi văzute de mine nu reuşea să răspundă la toate provocările pe care şi le deschidea singur, cu atît mai mult cu cît regizoarea are un interes pregnant pentru o relaţie deschisă cu publicul (cunoscută şi sub numele de interactivitate). Iar aceste răspunsuri ratate erau tocmai ceea ce făceau spectacolele în sine provocatoare: ele, spectacolele, erau atît de angajate în stringenţa comunicării, încît lipsa compromisurilor şi artificiilor care să acopere punctele nevralgice era eliberatoare. Cam ca atunci cînd înveţi o limbă străini şi ajungi să te faci înţeles chiar dacă nu ştii toate cuvintele - tocmai pentru că, în final, comunicarea e mai importantă decît integritatea vocabularului.

La primele întîlniri cu publicul, Distopie... era încă în etapa în care nu doar trecerile şi anumite chestiuni tehnice nu erau finalizate, dar şi spectacolul în sine voia să spună prea multe, într-o formulă suficient de inovativă ca vechile trucuri şi strategii să nu poată fi aplicate (una din acele situaţii apărute ca să regreţi inexistenţa instituţiei dramaturgului de scenă în teatrul românesc).

Formula de construcţie a scenariului şi spectacolului e undeva, între colaj şi remix - nu doar ansamblul rezultat din combinarea fragmentelor suferă mutaţii semantice raportat la originea respectivelor fragmente, ci şi ele în sine, fiecare, sînt transferate pe partituri diferite. Totul se joacă pe o pasarelă, cu publicul aşezat bifrontal. Există un MC (Crina Ene), al cărui rol este de moderator al programului de joc video (în care jucătorii - spectatorii - nu sînt chemaţi să intervină direct tocmai pentru că libertatea lor de acţiune, libertatea lor de alegere ca cetăţeni, e mimată social, nu reală) şi căruia, în final, îi este luată puterea de însăşi personajele jocului. "Sistemul democratic" se deşiră aproape imediat după ce Lear renunţă la dictatura personală împărţindu-şi ţara pe baza unor discursuri demagogice - iar spectacolul e construit ca o succesiune de astfel de confruntări discursive (de pildă, între Goneril / Oana Popescu, ca reprezentantă a aristocraţilor, şi Bufon / Cristina Drăghici, susţinînd cauza populiştilor).

O parte a discursurilor feluritelor runde sînt transmise în proiecţii live, apar şi afişe electorale, se discută mecanisme bancare. Nici unul dintre actori nu joacă personaje propriu-zise (şi cu atît mai puţin pe cele shakespeariene ale căror nume le poartă, convenţional), accentul cade asupra situaţiei scenice (sau cel puţin ăsta e proiectul), iar efectul e cu atît mai puternic cu cît există în abordarea actorilor o distanţare emoţională cu mare potenţial teatral. De la un punct încolo, convenţia se sparge, ca şi cum eroii ar ieşi din videogame şi ar pune stăpînire pe realitate. Dar, cum spuneam, totul e încă destul de fraged şi delicat, iar pentru actori, cu toţii foarte tineri, schimbările rapide de situaţie duc nu o dată la scăderi bruşte de tensiune (elementele multifuncţionale de decor, asamblate alternativ de către actori pentru a servi drept jilţuri, tribune etc., sînt destul de greu de manevrat încît să fie evident că un spectacol de acest gen nu se prea poate face fără un producător şi producţia aferentă). E evident, însă, că "dezechilibrul" care face ca instanţele feminine să fie mult mai puternice decît cele masculine nu ţine de actorie, ci de construcţia spectacolului - ceea ce vine într-o sănătoasă contradicţie cu tradiţionala construcţie românească a rolurilor jucate de actriţe tinere.

În experimente, riscul e parte din aşteptările publicului

 Distopie. Shakespeare. Remix
Regia şi scenariul: Catinca Drăgănescu
Media: Darie Budeanu
Decor: Ioana Drăgănescu
Costume şi machiaj: Sorana Ţopa
Cu: Cristina Drăghici, Oana Popescu, Simona Cuciurianu, Vlad Udrescu, Vladimir Purdel, Crina Ene, George Albert Costea (voce)