Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Organic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Problemele reale nu sunt pe hârtie, ci în sala de repetiţii. Teatru pe hârtie nu există - Organic


, un interviu cu

februarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Andrei Măjeri (n. 1990) a absolvit Facultatea de Teatru şi Televiziune, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, la clasa profesorilor Gelu Badea (licenţă, 2012) şi Mihai Măniuţiu (masterat, 2014). A lucrat cu regizorii Radu Nica şi Alexandru Dabija ca asistent de regie pentru spectacolele Nişte fete (de Neil LaBute, Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, 2013), respectiv Florenţa sunt eu (de Gellu Naum, Teatrul Naţional Cluj-Napoca, 2010). Printre spectacolele care poartă semnătura tânărului regizor se numără Bacantele (2011), Woyzeck (2012), Cutia Pandorei (de Katalin Thuróczy, 2014) şi Ivona, prinţesă de Burgund (Teatrul "Aureliu Manea", Turda, 2015). Organic (după Inutil de Saviana Stănescu), cel mai recent spectacol al lui Andrei Măjeri, face parte din programul 9G - Noua generaţie, iniţiat de Teatrul Naţional din Bucureşti, şi va avea premiera în data de 14 februarie 2015 la TNB.  

 

Perform Your Biography
 
Beatrice Lăpădat: Nu pot să încep dialogul până nu lămurim un aspect esenţial. Numele tău de familie este neobişnuit şi îl aud de fiecare dată pronunţat cu două variante de accent. Propun să aflăm istoricul numelui "Măjeri" şi accentul oficial.
Andrei Măjeri: Accentul e pe litera e. [májă f., pl. măjĭ (ung. mázsa, cantar [!], balanţă [mázsálni, a cîntări], de unde şi sîrb. rut. maža). O veche măsură de greutate egală cu vreo sută de ocale şi care, în urmă, se întrebuinţa maĭ ales la pescăriĭ.]. Aşadar, sunt un pescar de oameni! Be sexy şi poate te prinde cârligul măjerian.
 
B.L.: Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre tine de la prieteni comuni, înainte să te cunosc, a fost că eşti foarte cult şi că ai citit enorm. Când pregăteai Ivona, prinţesă de Burgund la Teatrul "Aureliu Manea" din Turda, ziua repetai şi seara scriai la lucrarea de doctorat. Ţi-a plăcut de mic să fii premiant?
A.M.: Când veneam acasă cu premiul I şi coroniţă, bunicul îi zicea mamei: "Nu mai fi aşa de mândră, că orice cioară îşi laudă puiul." Iar despre doctorat... încă n-am intrat în pâine. Gemenii simulează bine în caz de stres major.

B.L.: Erai genul de elev care îşi complexa colegii?
A.M.: Eram genul de elev care nu-şi lăsa colegii să vorbească. După câteva zile de şcoală, în clasa I, doamna învăţătoare a chemat-o pe mama la şcoală să-i spună că nu putea să-şi facă orele din cauza mea. Voiam să răspund numai eu. Doamna învăţătoare este unul dintre oamenii aceia rari care m-au marcat definitiv şi irevocabil. Doamna Anicuţa Pîrvu, un om minunat! Cred că de acolo începe totul. E important să ai un start bun. Recuperările ulterioare sunt teribil de greoaie.
 
B.L.: Să vorbim şi despre the bright side of the moon. Când erai în liceu la Târgu-Jiu, la o clasă de matematică-informatică şi te-ai apucat de teatru, deşi te pregăteai pentru arhitectură, cine te-a sprijinit de la bun început şi necondiţionat?
A.M.: Simona Urs, actriţă a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, un teatru prea puţin cunoscut, parazitat de tot felul de interese locale. Simona este în continuare mentorul şi sprijinul meu cel mai stabil. Ea e vinovată de tot!
 
B.L.: Lucrarea ta de disertaţie se intitulează Fragmentarismul începutului de carieră artistică. Regizorul-oglinda spartă. De ce doar la început de carieră? Cine şi de ce ar vrea să nu se fragmenteze mai târziu, cui îi foloseşte să nu se spargă? (E adevărat că nu cunosc conţinutul şi nici conceptul lucrării, dar îmi place să exagerez şi să speculez de dragul conversaţiei animate).
A.M.: Nu-mi doresc o viaţă în teatru. Vreau să fac maximum 15 ani bine meseria asta. Apoi am alte planuri. Îţi voi da să citeşti disertaţia, poate îmi pui o pilă undeva şi o public şi devin mare exeget teatral. Am toate şansele. Opţiunea pentru fragment vine din firea mea extrem de schimbătoare. Îmi sunt dator mie să încerc mai multe drumuri în teatru şi nu numai. Ce nu mi se va potrivi se va elimina de la sine. Sper să am tăria să ies într-o bună zi din hora familiei teatrale româneşti şi să-mi testez curiozităţile în alte zone.

 

B.L.: Cum a fost să insufli starea de extaz în deţinutele de la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Gherla pe care le-ai antrenat pentru Bacantele lui Euripide? Dar spiritul nebuniei în Woyzeck, aşa cum l-a interpretat Andrei Stehan?
A.M.: Cred că ele au insuflat extazul în mine, pe holul de la maximă securitate, cu celelalte deţinute urlând "f***-vă muma-n c*r cu Dionysos al vostru!" Le-am adorat pe aceste doamne şi am învăţat enorm despre ce înseamnă să fii amator (cu gradul acela idealist de "iubitor"), dar mai ales despre cum teatrul te poate elibera. Bacantele e un text care mă obsedează şi asupra căruia voi reveni.

Woyzeck a fost parte integrantă a unui video-art / performance conceput de Ciprian Mureşan (un extraordinar artist din deja celebrul grup Plan B), în care Leta Popescu şi cu mine am făcut două spectacole de 45 de minute jucate în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Eu lucrez cel mai bine în termeni clari, sub presiune, la limită... Woyzeck, deşi nu a fost teatru, s-a conturat într-o experienţă performativă unică.
 
B.L.: La Facultatea de Teatru de la Cluj, ai găsit câţiva oameni despre care mi-ai vorbit de la început foarte frumos şi cu mult respect - îmi vin acum în minte doamna profesoară Miriam Cuibus, profesorul tău de regie, domnul Gelu Badea sau, din zona de teorie, doamna Miruna Runcan. În ce fel ţi-a atins fiecare viaţa şi parcursul artistic?
A.M.: Doamna Miriam Cuibus e omul de la care am furat cel mai mult şi încă mai fur. În facultate am fost coleg de generaţie cu studenţii dumneaei, cu care am şi colaborat de nenumărate ori. Aşadar, mi-a fost indirect profesor. În 2014, am avut onoarea să lucrăm la Cutia Pandorei şi în 2015 vom lucra din nou la Agamemnon de Rodrigo Garcia (alături de Sorin Leoveanu şi Sânziana Tarţă). Abia aştept!
 
Profesorul meu de an, domnul Gelu Badea, mi-a fost un mare sprijin în facultate pentru că nu mi-a tăiat aripile şi m-a ajutat să-mi duc spectacolele-examen la festivaluri. Cred că un bun pedagog în domeniile vocaţionale trebuie, în primul rând, să nu te frustreze şi pentru asta îi sunt recunoscător. Doamna Runcan e deja o somitate. E un pilon al Facultăţii de Teatru şi Televiziune şi un teoretician pe care eu îl consider foarte sănătos şi de bun augur pentru tinerii practicieni. Aş vrea să o amintesc pe doamna Laura Pavel-Teutişan, profesorul meu coordonator de disertaţie şi, momentan, de şcoală doctorală. Este un om extrem de apreciat şi de iubit de studenţi, dar şi o prezenţă incredibilă şi o sursă de inspiraţie.
 
B.L.: În Cutia Pandorei (de Katalin Thuróczy), spectacolul tău de disertaţie montat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, au jucat doamna Miriam Cuibus şi domnul Cătălin Codreanu, de asemenea profesor la Cluj. Să fii în postura regizorului care îi are în spectacol pe profesorii săi e un factor de presiune sau, din contră, îţi oferă o plasă de siguranţă?
A.M.: A fost un prilej de a avea un start bun şi de a naşte o colaborare durabilă cu Teatrul Naţional Cluj-Napoca. Cred că am câştigat pariul. Le sunt recunoscător lor şi domnului director Mihai Măniuţiu, pentru că mi-au acordat pentru încredere.

 

B.L.: În Perform your biography / Mutilate my avatars, performance-ul pe care l-ai produs la WASP (Working Art Space and Production) în 2014 cu Silva Helena Schmidt, partea a doua se baza pe narativizarea eului performer-ului sub forma unor statement-uri precum "eu sunt îmbrăţişare", "eu sunt tu", "eu sunt frică", "eu sunt Dumnezeu". Să auzim cele patru definiţii care ar fi valide în dreptul tău în acelaşi performance. 
A.M.: Performance-ul a avut doar un preview, în 2015 intenţionând să-l scoatem la public. E un spectacol extrem de personal, dur şi emoţionant în acelaşi timp.
 
Dac-ar fi să fie, atunci ar fi: "Eu sunt încăpăţânat", "eu sunt naiv", "eu sunt bătrân", "eu sunt singur".

B.L.: Andrei Stehan mi-a povestit că atunci când nu era de acord cu tine în privinţa unor soluţii regizorale, după repetiţii medita la ce aţi discutat, se punea în locul tău şi apoi, de cele mai multe ori, sfârşea prin a-ţi da dreptate. Dacă te-ai pune în locul celor trei actori cu care ai lucrat la Organic - Silva Helena Schmidt, Andrei Stehan, Lucian Rus - care sunt primele trei lucruri negative pe care le-ai spune despre temperamentul şi stilul de lucru al regizorului Andrei Măjeri?
A.M.: În primul rând, Andrei Măjeri refuză să aibă un stil (Stilul e moartea pasiunii) şi de aici, poate, devine enervant că se cenzurează uneori cu "s-a mai făcut". Se plictiseşte la repetiţiile finale. E bipolar uneori. Nu acceptă întârzierile! Nu acceptă tot felul de chestii, deşi e de acord cu multe =)). Urăşte repetiţiile tehnice. Vrea tot timpul să se repete la cald.

Purceluşi şi criminali - Organic
 
B.L.: Organic a intrat în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti prin programul 9G - TNB pentru tânăra generaţie de creatori. De ce este Organic aici şi cum ai defini "tânăra generaţie" din perspectiva celorlalte cinci spectacole propuse de colegii tăi Horia Suru, Catinca Drăgănescu, Elena Morar şi Iris Spiridon?
A.M.: Organic a intrat, primul pariul e câştigat, acum trebuie să vedem cum se comportă şi dacă va creşte în sânul acestei mega-instituţii. Organic e aici pentru că nu e în altă parte şi nu e în altă parte pentru că e aici. Restul e plăcere... Sau?

Ca să nu-mi contrazic reputaţia de cârtitor, am să vorbesc doar despre două spectacole care consider că aparţin Noii Generaţii. În primul rând, spectacolul Catincăi Drăgănescu, Distopie.shakespeare.Remix, foloseşte metode discursive noi, cu actori foarte buni, pentru un public fresh. N-aş face niciodată aşa ceva, pentru că nu aparţine sensibilităţii mele, dar este un spectacol extrem de valabil şi reprezentativ pentru 9G. Elena Morar m-a atins prin curăţenia gândului şi prin faptul că în teatru nu poţi redescoperi gaura de la covrig la orice reînnoire trâmbiţată de vreun concurs. Elena a rămas fidelă actorilor săi din Dragoste în patru tablouri şi a câştigat.  Mă sperie cât de bune pot să devină femeile regizor din ziua de azi.

B.L.: De ce spectacolul se numeşte Organic şi nu Useless sau Inutil, conform titlului piesei Savianei Stănescu?
A.M.: Am considerat că Inutil nu te prea invită la teatru...

B.L.: Care este ideea fixă pe care te temi cel mai mult că ar putea să şi-o creeze publicul / critica în ceea ce priveşte spectacolul tău?
A.M.: Nu mă tem decât de fulgere şi de Dumnezeu. Oricât de mult consider importantă critica pentru un sistem teatral viabil, la noi ea lipseşte cu desăvârşire pentru că se constituie în caste. Iar mimozele pudice nu mă interesează. Respect prea puţin criticii pentru că nu-mi plac reţetele şi nici stilul (vorbeam mai devreme de stilul regizoral şi nu mă dezic nici în acest caz). Au aceleaşi formule şi aceiaşi adresanţi, de parcă şi-ar tot scrie epistola către marii regizori / actori preferaţi, alegând să declare război sfânt celor care nu se potrivesc şabloanelor. Cum ai putea să-i iei în serios pe aceşti oameni? Am colegi de generaţie care îi idolatrizează pentru că, ba mai sunt într-un juriu, ba la nu ştiu ce pomană culturală. Nu, mulţumesc! Mă descurc şi fără!
 
PS: Există şi critici de bun-simţ care încearcă să se ralieze direcţiilor teatrului mondial, dar sunt încă parazitaţi de apostolii de mai sus.


B.L.: O mare parte din prospeţimea Organic-ului se datorează ideii îndrăzneţe de a invita alţi artişti să colaboreze la proiectul tău, anume Ada Milea, Arcadie Rusu, Tudor Giurgiu, Ioana Păun, Les Ateliers Nomad. Ce lecţii de regie ai acumulat - indirect, desigur -  de la fiecare?
A.M.: Ada Milea - un om cu un stil unic, dar permanent nou. De la ea am învăţat că dărnicia e calitatea primordială a unui artist.
Arcadie Rusu - o bijuterie ambulantă. Sensibilitatea nu se opune coerenţei. Cu Arcadie voi colabora în 2015 la un alt proiect.
Tudor Giurgiu - profesionalism şi prospeţime. Când dăruieşti, o faci ca şi cum ţi-ai face ţie un cadou.
Ioana Păun - research-ul. Ioana mă învaţă că întotdeauna trebuie să fii sincer. E arhisuficient.
Les Ateliers Nomad - WOW. Ei mi-au arătat că se poate calitatea asta în materie de visuals şi în teatru. Iar la noi chiar lipseşte.
 
Aş vrea să o menţionez pe Irina Chirilă, scenografa, atât a spectacolului Organic, cât şi a montării Ivona, prinţesă de Burgund. Un om care mi-e tare drag şi care ştie să lucreze în favoarea actoriei şi regiei. Ea a fost sprijinită pentru realizarea costumelor de Ioana Grama şi Corina Zăbavă, cărora le mulţumesc mult. Adina Lazăr, asistenta mea de regie la deja două spectacole, mi-a fost, poate, cel mai de nădejde om în acest periplu, prin umorul şi calmul de care a dat dovadă în timpul repetiţiilor. Ea ştie cel mai bine să-mi aducă aminte fundamentele acestei meserii şi importanţa majoră a SPECTACOLULUI, dincolo de tot.
 
B.L.: Ce îţi reproşezi ca regizor în construcţia care a devenit Organic, aşa cum este în stadiul actual?
A.M.: Că am repetat prea mult. Dar aşa a fost contextul. Şi, poate, că reuşita stă prea mult pe umărul actorilor.

B.L.: Ţi-a produs lucrul la Organic atacuri de panică? Sau măcar puţină panică?
A.M.: Să zicem ca nu sunt genul panicos, poate doar la cumpărături, când obosesc teribil.
 
B.L.: Să mai psihologizăm puţin: în ce măsură este Organic o breşă prin care îţi exorcizezi traficantul-călău sau victima din tine?
A.M.: Habar n-am să răspund la această întrebare. Nu sunt atât de deştept, dar ştiu că o mimez foarte bine.
 
B.L.: Trebuie să mărturisesc că unul dintre aspectele care m-au încântat cel mai mult la Organic au fost prospeţimea şi aerul foarte tineresc care vin din cultura muzicală, coregrafică şi vizuală a unui regizor capabil să integreze subtil şi coerent numeroasele referinţe pe care le-a asimilat de-a lungul timpului. Aici ai fost susţinut şi de artiştii colaboratori cu care ai găsit o zonă de interferenţă cât se poate de productivă, dar cred că abilitatea de a manevra toate aceste universuri din culori, sunete şi texte într-un cadru contemporan reprezintă unul dintre atuurile tale principale ca regizor. Te inspiră cultura pop?
A.M.: M-aş defini mai degrabă ca fiind folcloric.

 
B.L.: Aş vrea să le mulţumeşti aici fiecăruia dintre cei trei "organici" - Silva Helena Schmidt, Andrei Stehan şi Lucian Rus.
A.M.: Silva, mersi că eşti o doamnă. Una deşteaptă. Andreiule, fă actorie şi lasă prostiile! Lucian Rus, orgoliul e uneori productiv. Merci!

Survey on a Sinner's Skin
 
B.L.: Se mai spune că eşti tot timpul nemulţumit de mediul teatral românesc şi că îţi place să demitizezi cu voluptate tot felul de figuri ilustre. Tu de ce mai faci teatru? Presupun că ar fi o miză mult prea mică să te dedici teatrului doar ca să (pretinzi că) revoluţionezi tu sistemul.
A.M.: De când am gustat prima oară, am devenit dependent. Teatrul e pentru mine un detur în care îmi testez tot felul de întrebari. Rar aflu şi răspunsuri. În rest, ne mai hăhăim, alteori ne mai criticăm, că doar suntem vii! Muzeele nu mi-au plăcut niciodată şi nici moaştele.

B.L.: Avem următoarea situaţie: vrem să facem teatru independent, vrem să atacăm subversiv sistemul, dar avem nevoie de bani de la establishment sau de la un anumit centru de putere ca să facem asta. Nu o spun ironic, pentru că eu cred cu tărie în necesitatea teatrului politic, dar aceste limite sunt o realitate. Se poate ieşi din situaţia asta?
A.M.: Deocamdată, pe mine nu mă interesează teatrul politic. Eu vreau să fac un tip de teatru în care să spun poveştile care mă interesează, cu bani de producţie, şi să nu mă frustrez artistic. Şi cred că se poate. Cei care n-o fac, fie nu sunt atât de buni pe cât cred despre ei, fie au avut ghinion (cum ar zice preşedintele nostru), deşi, dacă până la 30 de ani n-ai jucat în horă, e cam greu să te mai apuci. Important e să facem cât mai puţine compromisuri şi să lucrăm cât mai personal. Oricum, majoritatea ne vor urî pentru succesul nostru. Suntem prea mulţi în domeniul acesta şi problemele reale nu sunt pe hârtie, ci în sala de repeţiţii. Teatru pe hârtie nu există.

B.L.: Cât de bine trebuie să stea un actor cu nervii ca să lucreze cu tine până la capăt?
A.M.: În primul rând, trebuie să fie sexy ca să începem discuţia, apoi trebuie sa fie smart ca să o continuăm şi teribil de răbdător la formalismele măjeriene ca să o scoatem la public.

 

B.L.: Povesteşte-mi cum ar arăta piesa ta de teatru, Dingo Dogs (Essay on a Sinner's Skin. Latrina Vitrum), cu accente sado-masochisto-mistice, performativizată de Jan Fabre.
A.M.: Hai să nu dăm din casă încă. Vom lansa bomba la momentul potrivit.
 
B.L.: Lămureşte-i pe toţi cei care te urmăresc pe Facebook: de ce eşti atât de virulent când emiţi verdicte online referitor la regizori, public, critici etc.? Nu ţi-e frică uneori de valul de negativitate pe care tinzi să îl emani în spaţiul public şi care s-ar putea întoarce more or less împotriva ta? Şi aici nu mă refer la "daunele de imagine" şi la adoptarea unui pragmatism politically correct, ci la... destin!? N-aş fi vrut să sune atât de grandios, dar n-am ce să fac. 
A.M.: Să zicem că am un bunic cu o forţă de rugăciune mai mare decât toate coafezele isterice din teatrul românesc. Iar "valul ţestoasei" e o noţiune din desene animate. Nu eman nicio negativitate, eu invit la dialog, numai că iluştrilor le place să monologheze în eseuri scenice, iar eu detest eseurile scenice.
 
B.L.: Ce îţi produce mai multe dificultăţi: să fii Gemeni sau să fii oltean?
A.M.: Nici una, nici alta. Ambele sunt adevărate bucurii.
 
B.L.: În Organic, Kora, prin vocea Silvei Helena Schmidt, cântă Ta pedia tou Pirea, în facultate ai regizat Bacantele, câteva dintre poeziile tale evocă Grecia, iar în piesa ta Dingo Dogs pictorul grec Alexis este o figură centrală. De unde obsesia cu Grecia şi ce exact înseamnă asta pentru viaţa ta de zi cu zi?
A.M.: Iar exagerezi. Ce-a vrut să zică autorul, nici el nu ştie. Nu cred că sunt mai obsedat de Grecia decât, de exemplu, de Portugalia. Dar stai să vezi viitoarea mea Medeea. Atunci poate îi dăm de capăt.
 
B.L.: Dar portugheză cum ai învăţat, totuşi?
A.M.: Dac-aş zice că de la telenovele (am crescut la ţară) nu ar suna foarte bine, aşa că voi zice că din cărţi.

 

B.L.: Ai mărturisit în mai multe rânduri, inclusiv într-un alt interviu, că pe tine te ucide plictiseala. Când şi în ce condiţii te plictiseşti de tine însuţi? Ţi se mai întâmplă uneori să ţi se pară că ai prea multe păreri?
A.M.: Revin. La repetiţiile finale mă plictisesc de moarte. De mine nu mă prea plictisesc, cel mult mă enervez. Părerile nu pot fi niciodată prea multe. Poate doar prea puţine.
 
B.L.: Pentru ce te iubeşti? Pentru ce te iubesc alţii?
A.M.: Nu mă iubesc aşa mult, dar sunt părţi din mine de care sunt mai mult decât mulţumit. Cred că al doilea răspuns e conex. Aici am încriptat şi o altă pistă, pentru cei deştepţi. :))))
 
B.L.: The importance of being Andrei Măjeri. Now tell us about that.
A.M.: În română, te rog!!!
 
B.L.: Ţin foarte mult să încheiem acest interviu într-o notă clişeistică. Aşadar, ce ne poţi spune despre proiectele tale aflate în derulare şi despre cele viitoare?
A.M.: "La trecutu-mi mare, mare viitor!" :))



 Toate articolele despre Organic
 Toate articolele despre 9G la TNB (Noua generaţie de creatori)


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat
 Alte articole de Andrei Măjeri


Alte articole

 Când sistemul pare că merge împotriva ta, doar tu poţi să îl faci să meargă pentru tine - Organic, Beatrice Lăpădat, un interviu cu Silva Helena Schmidt
 N-am nicio problemă cu teatrul politic, dar urăsc politica din teatru - Organic, Beatrice Lăpădat, un interviu cu Lucian Rus
 Când intri în scenă şi începi să joci, corpul tău se schimbă - Organic, Beatrice Lăpădat, un interviu cu Andrei Stehan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer