O generaţie care nu aşteaptă
Beatrice Lăpădat: Prima ta apariţie pe o scenă mare de teatru a avut loc în 2008, când ai făcut figuraţie în Caligula (de Albert Camus), la Teatrul Municipal din Baia Mare, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Atunci erai în primii ani de liceu, perioadă în care ai jucat şi în spectacolul lui Radu Afrim, Jocul de-a vacanţa [opţiune 9], după Mihail Sebastian. Au fost experienţele alături de cei doi mari regizori decisive pentru asumarea unei cariere în teatru?
Lucian Rus: Aceste întâlniri m-au impulsionat, în primul rând, prin faptul că atât Victor Ioan Frunză, cât şi Radu Afrim au avut încredere în mine, iar spectacolele la care am lucrat împreună au reprezentat primul meu contact cu teatrul. Înainte de proiectele de la Teatrul Municipal din Baia Mare nu eram hotărât dacă asta vreau să fac în viitor, însă aceste experienţe m-au ajutat să-mi dau seama exact ce îmi doresc. Pot să spun că am avut parte de un mic "teaser" al vieţii de actor şi le sunt foarte recunoscător. În anul II de facultate, am lucrat din nou cu domnul Victor Ioan Frunză la spectacolul Tartuffe sau Impostorul (de J.P.B. Molière) de la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Cu această ocazie, am (re)întâlnit nişte actori minunaţi de la care am avut ce învăţa şi pe care îi apreciez foarte mult pentru felul în care îşi fac meseria.
B.L.: Presupun că profesorii tăi din liceu ştiau că te ocupi de teatru şi probabil nu a fost uşor să împaci şcoala cu actoria. Cine te-a descurajat cel mai mult atunci când te-ai hotărât că vrei să fii actor?
L.R.: În liceu, am recunoscut şi mi-am asumat faptul că vreau să fiu actor - un real act de curaj. Îmi amintesc părerile profesorilor fredonând, cu o atitudine amuzată, "renumeraţie mică" ca reacţie atunci când aveam îndrăzneala de a vorbi despre asta. Deşi pot să le înţeleg intenţiile bune, nu vreau să le dau dreptate! Nu ştiu ce slujbă îţi oferă satisfacţia siguranţei financiare. Sunt sigur că existau astfel de perspective şi pentru mine, dar mi se pare important să-ţi împlineşti visele şi să fii pasionat de ceea ce faci. Aş fi fost foarte frustrat dacă n-aş fi ales acest drum. Părinţii mei au fost puţin reticenţi la început, dar în liceu, când am fost sigur că acesta este drumul meu, m-au susţinut foarte mult şi mă susţin şi astăzi.
B.L.: Printre producţiile în care ai apărut se numără şi Hail Love (coregrafie Galea Bobeicu), un spectacol de dans contemporan. Te-ai gândit vreodată că ai putea renunţa la teatru în favoarea dansului contemporan sau a performance-ului?
L.R.: Nu. Şi nu cred că problema trebuie pusă aşa pentru că, deşi sunt zone diferite, nu se exclud. Contribuţia mea în Hail Love a fost mică, dar a împlinit dorinţa mea de a lucra în contexte cât mai diverse.
B.L.: Teatru sau film?
L.R.: Sunt prea tânăr şi am prea puţină experienţă ca să am un răspuns la această întrebare. De fapt, ar fi una: teatru şi film.
B.L.: Faci parte din Asociaţia "Teatrul Rampa". Peisajul teatrului autohton nu este tocmai încurajator în materie de proiecte independente. Ce îţi dă curaj să te implici în acest demers ambiţios iniţiat de câţiva tineri entuziaşti din lumea teatrului?
L.R.: Îmi dau curaj colegii mei: regizorul Mihai Alexandru Ion şi actorii Adela Bengescu, Armine Vosganian (care e şi regizor de film), Teodora Filip şi Florin Crăciun, aceştia fiind doar membrii fondatori. Echipa noastră e formată, de fapt, din oameni care reprezintă o generaţie. O generaţie care nu mai este angajată în teatre, o generaţie încăpăţânată, care refuză să nu profeseze, care termină facultatea după trei ani şi se întreabă: "Bun, şi acum ce urmează? Aşteptăm să fim norocoşi? Sau facem noi ceva?"
Cartea noastră de vizită este spectacolul Azilul după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Mihai Alexandru Ion, realizat în parteneriat cu Asociaţia "Pro Casandra" din cadrul UNATC "I.L. Caragiale" şi MaqPro. Azilul s-a jucat în vara anului 2014 într-o fostă fabrică de paste făinoase din centrul Capitalei. Spectacolul s-a jucat doar pe perioada verii; odată ce s-a răcit vremea, ne-am gândit că ar fi de bun-simţ - măcar pentru spectatori dacă nu pentru actori! - să nu prezentăm spectacolul într-o cheie naturalistă. Momentan, spaţiul nu este dotat corespunzător, dar, în parteneriat cu proprietarii, încercăm să atragem finanţatori, aplicăm la concursuri de proiecte culturale, fiind suficient de îndrăzneţi să visăm chiar la un teatru în acel loc.
Aşadar, nu ne propunem să fim chiar atât de independenţi, avem nevoie de susţinere. Ce vreau să evidenţiez este că nu aşteptăm să ni se întâmple o minune, ci ne mărim şansele să se întâmple una. Şi că nu suntem sectanţi. Unii dintre noi suntem implicaţi în proiecte care nu aparţin asociaţiei şi nu are nimeni nicio problemă în acest sens. Dimpotrivă, ne susţinem. E important, mai ales acum, la început, să avem cât mai multe experienţe artistice, să cunoaştem oameni şi să ne mărim echipa.
B.L.: Când erai mic, voiai să te faci "Iisus, mire sau preşedintele Americii". Ţi-a oferit meseria de actor posibilitatea să materializezi măcar una dintre aceste ipostaze?
L.R.: Nu-mi dau seama. Cand eram mic, vedeam lucrurile mult mai simplu şi aveam soluţii la orice. Azi, viaţa pare mult mai complicată. Acum aş evita să mă compar cu Iisus (râde). Totuşi, sunt de părere că un actor trebuie să fascineze (pe scenă!). "Meseria" de mire o râvneam gândindu-mă că ar fi o afacere bună să mă căsătoresc în fiecare seară şi, în plus, m-aş şi distra. Ca actor, n-am avut încă o reprezentaţie care să-mi aducă un câştig atât de substanţial. Deocamdată. Cu aceeaşi logică, susţineam că nu ştiu sigur dacă voi deveni preşedinte al României, dar al Americii sigur. Între timp, mi-am dat seama că nu-mi place politica. Legat de ce mă preocupă, n-am nicio problemă cu teatrul politic, dar urăsc politica din teatru.
B.L.: Dincolo de aspectul referitor la meşteşugul profesiei de actor, care este, la nivel personal, întâlnirea cea mai profundă pe care ţi-a dăruit-o teatrul?
L.R.: Cea mai importantă întâlnire, atât în teatru, cât şi în viaţă, a fost aceea cu iubita mea, Cătălina Bălălău. Suntem colegi din anul I şi îmi văd viitorul strâns legat de ea. Vorbeam înainte de secrete într-ale actoriei. Ei bine, de fiecare dată când am o problemă la un rol sau simt că îmi scapă ceva, ea ştie exact ce să-mi spună ca să mă ajute. Cătălina reprezintă un model pentru mine şi o continuă sursă de inspiraţie, amuzament şi... stres.
B.L.: Eşti mulţumit, în acest punct, de proiectele în care te implici, atât din punctul de vedere al calităţii, cât şi al cantităţii?
L.R.: Da! Deocamdată mă pregătesc pentru două premiere. Una este Îndrăgostiţii din Vis, adaptare după Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia Marius Gâlea (5 martie 2015, la Teatrul Roşu). Este un spectacol foarte drag mie, pe care l-am construit jucându-ne foarte mult. Pregătesc, tot acum, şi Ultimii eroi de Anca Ştefan, producţie la care am lucrat cu Ilinca Hărnuţ şi echipa de la Scrie despre Tine (3 martie 2015, la Green Hours). Voi mai juca şi în viitoarea producţie UNATC (masterat) Unchiul Vanea de A. P. Cehov, realizat împreună cu doamna profesoară Tania Filip. Cu puţin ajutor, vom relua şi Azilul după Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui Mihai Alexandru Ion. Îmi dau seama că joc alături de nişte tineri actori excelenţi şi mă consider un norocos!
Boală, ciorbă, dans - Organic
B.L.: În Organic, spectacolul în care joci acum sub direcţia regizorală a lui Andrei Măjeri, îl interpretezi pe Omy, un adolescent aterizat din estul Europei în New York, dispus să îşi dea un rinichi pentru a face rost de bani. Ce te apropie cel mai mult de luminile şi umbrele acestui personaj aflat sub semnul traumei?
L.R.: Nevoia de a fi iubit si dorinţa de a fi simpatic. De asemenea, faptul că îşi iubeşte mult mama.
B.L.: Ce reacţie ai avut la prima lectură a piesei Inutil de Saviana Stănescu?
L.R.: Am plâns. După care mi-am zis: "Ah, ce puţin text am!" Şi apoi: "Wow, ce provocare!" Am avut foarte multe întrebări, dar Saviana Stănescu a fost foarte deschisă şi mi-a răspuns la ele, lăsându-mi şi libertatea de a opta.
B.L.: Care a fost pentru tine scena cea mai grea din Organic?
L.R.: Prima scenă. Tac, mănânc ciorbă şi, la final, plâng.
B.L.: Cum ţi-ai construit expresivitatea corporală pentru a-i da credibilitate lui Omy?
L.R.: În primul rând, nu l-am văzut pe Omy ca pe un adolescent bolnav, ci ca pe un copil care refuză să crească. Nu am încercat să joc retardul. Nici nu ştiu cum aş putea să fac asta. Mai departe, am lăsat intuiţia să funcţioneze, lăsând copilul din mine să iasă la suprafaţă, astfel încât tot ce ţinea de comportament, de formă, de expresivitate corporală a venit de la sine. Asta pe lângă faptul că situaţiile din text m-au obligat să comunic mai mult folosind limbajul corporal.
B.L.: Documentarea te poate duce în zone foarte vaste, mai ales din punct de vedere clinic, ţinând cont de problemele lui Omy. Când opreşti procesul documentării astfel încât excesul de informaţie să nu ucidă viaţa pe care tu încerci să o dai personajului?
L.R.: Eu m-am documentat aşa cum o face noua generaţie (râde): Youtube, Google etc. În mare, am încercat să-i găsesc un diagnostic clar lui Omy, textul îţi dă libertate din acest punct de vedere. Am aflat că există câteva mituri - majoritatea false - în privinţa persoanelor care suferă de epilepsie; de altfel, chiar m-am folosit de câteva dintre ele. Spre exemplu, nu e adevărat că îţi poţi înghiţi limba în timpul unei crize, dar m-am gândit că Omy nu a avut acces la cele mai bune informaţii de specialitate. Poate că nici eu. În orice caz, nu-mi înghit limba în timpul spectacolului (râde), dar, printr-un anumit gest, arăt că încerc să previn asta. Apoi, am găsit un curs foarte interesant de lezginka (dans tradiţional caucazian), coregrafie care mi-a creat probleme cu vecinii. Dansul l-am descoperit după ce ne-am decis asupra ţării din care este adus Omy - deja am dat un indiciu. E nevoie să spun că am citit despre ţara respectivă? În plus, ar mai fi alte câteva secrete...
B.L.: La cei 22 de ani ai tăi, eşti cel mai tânăr membru din echipa Organic. Cum ai "exploatat" acest avantaj în colaborarea ta cu colegii Silva Helena Schmidt (în rolul Korei) şi Andrei Stehan (rolul lui Chris)?
L.R.: Eu am fost, într-adevăr, copilul în acel grup, datorită rolului meu. Pun extrem de multe întrebări atunci când lucrez şi asta poate fi enervant pentru parteneri, dar ei au avut foarte multă răbdare cu mine. La Silva şi Andrei apreciez disciplina şi seriozitatea de care dau dovadă la repetiţii şi, prin această atitudine, m-au ajutat să conştientizez că e important să fii perseverent şi că mereu mai e ceva de făcut la un rol. Ca dovadă, chiar dacă spectacolul a fost prezentat publicului, noi ne întâlnim în continuare şi repetăm chiar şi singuri până la premieră.
B.L.: Nu doar vârsta, ci şi instituţia în care v-aţi format ca actori vă diferenţiază. Tu eşti singurul din echipa Organic care a absolvit UNATC, Silva Helena Schmidt şi Andrei Stehan venind din şcoala de la Cluj. A marcat în vreun fel diferenţa de şcoală / metodă interferenţele dintre voi de-a lungul acestui parcurs?
L.R.: Tot misticismul ăsta al metodei e încă ceva străin pentru mine. Până la urmă, toţi citim un text, încercăm să-l înţelegem şi să-i dăm sens pe scenă prin acţiuni, nealterând povestea propusă de autor. Nu e prima dată când lucrez într-un context străin de UNATC. Chiar şi când lucrez alături de colegi din facultate, observ că fiecare are modul său de a aborda un rol. E firesc. Oricum, din astfel de întâlniri, nu poţi decât să înveţi.
B.L.: Ce ai descoperit despre actorie lucrând cu Andrei Măjeri? Mă refer la acel gen de lecţii care nu se învaţă în facultate, ci doar prin experienţa crudă (as in "raw", as in "cruel"...) a muncii la un spectacol în afara şcolii?
L.R.: Am învăţat că un actor trebuie să aibă toate armele la el. A fost foarte exigent cu noi din acest punct de vedere, impulsionându-ne să ne depăşim limitele şi să nu avem reticenţe în a apela la cât mai multe forme de expresie. Asta a fost şi provocarea pe care Andrei Măjeri ne-a lansat-o, aceea de a lucra în estetici diferite. De fapt, el m-a ajutat să aplic şi să aprofundez lucruri pe care în facultate le-am testat într-un cadru mai intim şi am reuşit să descopăr lucruri pe care nu ştiam că pot să le fac. E, într-un fel, diferenţa dintre a încerca apa cu piciorul să vezi dacă e rece şi a te arunca în lac.
B.L.: Cântecul rap din secvenţa visului, coregrafiată de Arcadie Rusu, este contribuţia ta creativă. Cum ţi-a venit ideea acestei intervenţii muzicale din visul în care Omy se transformă în copilul de bani gata al unei familii americane?
L.R.: Eram singurul care încă nu avea un cântec în spectacol, iar mie îmi place să cânt. Andrei Măjeri mi-a propus să încerc ceva pentru visul respectiv, eu am venit cu o propunere, apoi ei au operat câteva îmbunătăţiri. Arcadie Rusu ne-a ajutat cu o coloană sonoră, pe lângă coregrafia întregului moment, şi aşa s-a născut cântecelul nostru. Versurile sunt luate din textul piesei scrise de Saviana Stănescu, doar le-am adaptat puţin, pentru că e la modă. Iar colegii mei m-au provocat: "Luci, suntem foarte curioşi ce muzică ascultai tu în copilărie!" Cred că au intuit foarte bine sursa de inspiraţie a momentului.
L.B.: În ce sens te-a forţat această experienţă să îţi depăşeşti limitele de orice fel - la nivel de interpretare, de percepţie a lumii şi a Celuilalt şi, până la urmă, la nivelul vieţii tale de zi cu zi?
L.R.: Munca la acest spectacol mi-a dinamitat viaţa. Fuga între repetiţii, şcoală şi alte angajamente, întâlnirile cu artiştii asociaţi care mi-au dat emoţii, intensitatea şi numărul de ore petrecute acolo m-au ajutat să-mi dezvolt abilitatea de a alerga după troleul 90 în timp ce mănânc covrigi, să-mi exersez tehnicile de diplomaţie şi să mă mulţumesc cu puţin somn... A fost super! Mi-a plăcut fiecare secundă. În acelaşi timp, tema propusă de scriitoarea Saviana Stănescu, aceea a inegalităţii sociale, e o zonă sensibilă pentru mine şi care mă preocupă intens.
B.L.: Ce categorii de oameni ţi-ai dori cel mai mult să cunoască şi să se lase marcate de povestea lui Omy?
L.R.: Categoria oamenilor care au inimă.
