Un parcurs în numele teatrului
Beatrice Lăpădat: Ai participat la workshop-uri şi masterclass-uri care indică o deschidere a ta către multiple zone de explorare artistică, de la teatrul Nō până la teatru experimental şi contact dance improvisation. Aceste experienţe se observă inclusiv în complexitatea cu care manevrezi mai multe mijloace de expresie într-un singur rol. Cum s-au produs toate aceste acumulări?
Silva Helena Schmidt: Aici este, în primul rând, meritul doamnei profesoare Miriam Cuibus. Atelierul de teatru Nō a fost cadoul dumneaei pentru clasa noastră, a invitat-o de două ori pe Izumi Ashizawa, în anul I şi în anul III al ciclului de licenţă. A fost o experienţă colosală pentru noi, ne-am dezvoltat alte aptitudini ca actori. În ceea ce priveşte experienţa workshop-urilor de contact dance sau teatru experimental, la şcoala de la Cluj a existat întotdeauna această deschidere către nou, ceea s-a suprapus perfect cu interesul meu pentru dans şi mişcare. Îmi doresc, de altfel, ca pe viitor să mă dedic şi mai mult unor zone contemporane care explorează corporalitatea, fie că este performance, dans sau teatru experimental.
B.L.: În 2010, la un an după absolvirea facultăţii, ai lucrat cu Mihai Măniuţiu pentru Hecuba, la Teatrul Naţional din Iaşi, iar în 2012 ai jucat, tot la Iaşi, în Mizantropul, în regia lui Gábor Tompa. Care au fost lecţiile esenţiale în urma acestor întâlniri?
S.H.S.: La ambele spectacole am ajuns prin audiţii care au avut loc când eram angajată la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi. Hecuba m-a ţinut permanent în alertă, a fost o experienţă marcantă, mai ales că Mihai Măniuţiu a mizat, în tipul său de estetică, tocmai pe duritatea extremă a situaţiei unor femei afectate de război. Din păcate, spectacolul a avut parte doar de câteva reprezentaţii. La Mizantropul, unde am interpretat-o pe Célimène, lucrurile s-au desfăşurat altfel, pentru că şi implicarea mea a fost de altă natură. Am refăcut, împreună cu domnul Gábor Tompa, traducerea la piesa lui Molière şi, în plus, am avut posibilitatea de a lucra alături de Sorin Leoveanu, de la care am învăţat foarte mult. De când eram studentă visam să joc într-un spectacol al domniei sale, mergeam des la Teatrul Naţional din Cluj să-i văd montările şi eram fascinată. Însă contactul cu toţi regizorii cu care am lucrat la Iaşi - Gábor Tompa, Mihai Măniuţiu şi Claudiu Goga - a fost foarte productiv, am avut colaborări reuşite, s-au legat prietenii, ne-am intersectat nu doar ca artişti, ci şi ca oameni.
B.L.: Dintre colegii de scenă, cine a avut cel mai puternic impact asupra ta la Teatrul din Iaşi?
S.H.S.: La Hecuba, şansa mea a fost că am avut-o alături de mine pe doamna Doina Deleanu, o actriţă minunată. M-a încurajat permanent într-o perioadă în care nu mă simţeam foarte bine integrată acolo. Eu veneam din celălalt capăt de ţară într-un teatru naţional şi nu a fost întotdeauna uşor, dar ajutorul doamnei Deleanu a fost de nepreţuit. Dumneaei o interpreta pe Hecuba, iar eu pe Polixene, aşa că pot spune că am simţit-o cu adevărat ca pe o mamă, mai ales în scena aceea scurtă, dar de maximă intensitate, în care fiica Hecubei este luată ca să fie ucisă.
B.L.: Când începi lucrul cu un regizor sau coregraf, te afectează ceea ce ştii dinainte despre aceştia - de la carierele prestigioase până la stilul de lucru?
S.H.S.: Nu, niciodată! Eu mă conformez primei întâlniri, mă bazez pe ceea ce un regizor îmi transmite atunci şi sunt atentă la ce se dezvoltă din acel punct. Nu am "păreri" despre cine este, ce a mai făcut şi cum a lucrat. Cred că forţa momentului prezent, acel "aici şi acum", dă tonul întregii legături ulterioare. Ca actor, trebuie să ştii să te adaptezi cerinţelor, să asculţi, să fii atent secundă de secundă şi cu fiecare om în parte.
B.L.: Aşa cum mi-ai povestit în legătură cu o anumită etapă a muncii tale la Teatrul din Iaşi, apar, inerent, şi dificultăţi sau puncte de criză. Ce te motivează să mergi mai departe?
S.H.S.: Pentru mine, cea mai puternică motivare a venit chiar din partea mamei. Când eram în anul II, a venit să mă vadă în commedia dell'arte. Aceea a fost o perioadă decisivă pentru traseul meu ca actriţă, pentru că atunci am început să mă dezvolt, să trec peste toate barierele pe care mi le puneam singură. La acel spectacol la care era prezentă şi mama, masca m-a ajutat foarte mult, e un obicet pe care îl consider încărcat de magie. Însă la aplauze mi-am dat masca jos şi mama m-a văzut. Mi-a spus apoi că niciodată nu şi-a mai văzut copilul zâmbind atât de frumos şi de adevărat. Atunci a înţeles că teatrul mă împlineşte şi că eu trebuie să fiu pe scenă. Acum, ea este cea care îmi spune: "N-ai voie să te laşi! Treci înapoi! Luptă, luptă, luptă!" Îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.
B.L.: E vital să ai pe cineva care să te susţină din interior atunci când mediul e ostil şi împrejurările exterioare îţi ridică obstacole.
S.H.S.: Când am venit la Bucureşti, în 2011, m-am angajat la Realitatea TV să fac voice over. Atunci am avut o discuţie cu Alexandru Dabija - nu am colaborat cu dumnealui dar, fiind "de-al casei" la Iaşi, ne înţelegeam foarte bine. În acel moment mi-a spus că, dacă încep acest drum, nu am să mă mai întorc niciodată pe scenă. M-a durut foarte tare şi i-am promis mamei că n-am să mă las şi că nu voi renunţa la ceea ce sunt. Dar Bucureştiul este o junglă în care e foarte greu să supravieţuieşti. Aveam perioade în care lucram concomitent în tura de noapte la Realitatea, după care ziua mă duceam la repetiţii pentru spectacolul Andreei Tănăsescu, Dublu / Joc (n.r. Teatrul Bulandra, 2013). Am încercat cât am putut să îmbin ambele activităţi. Însă, după trei ani, mi-am dat seama că mă epuizam şi fizic, şi psihic, aşa că am renunţat. Televiziunea e un mediu mult mai ostil decât teatrul. Dar experienţa în mass-media m-a ajutat să fiu mai puternică în momentul în care m-am reîntors spre teatru, unde a trebuit să dau şi mai mult din mine.
B.L.: Experienţa ta ca actriţă nu se limitează doar la teatru, tu având şi apariţii în câteva filme. Scurtmetrajul Persona (regia Relu Dobrin) relevă o ipostază sumbră şi totodată extrem de dinamică a actriţei Silva Helena Schmidt. Ce te-a atras la acest proiect atunci când ai acceptat propunerea venită din partea Serpentine Series Project?
S.H.S.: Persona, scurtmetrajul independent regizat de Relu Dobrin în 2013 prin Serpentine Series Project, a însemnat enorm pentru mine. Textul este preluat din Manuscrisele de la Marea Moartă - eu l-am descoperit urmărind o reclamă de la Prada, care m-a intrigat tocmai prin prisma inserţiei acestui fragment de text gnostic. Apoi am început să citesc câteva cărţi despre "eternul feminin", despre femeia-Dumnezeu, Mama-Dumnezeu. Emilian Ciobanu s-a ocupat de styling, iar muzica a fost compusă de Marius Meragiu şi interpretată la vioară de Geanina Meragiu. A fost o incursiune sumbră, dar care a sfârşit prin a mă aduce la lumină.
De la Cluj la Bucureşti: Efervescenţa unei întâlniri artistice
B.L.: Nici tu, nici colegul tău, Andrei Stehan, nu aţi fost la prima colaborare cu regizorul Andrei Măjeri odată cu Organic. În ce context s-a produs întâlnirea ta cu el?
S.H.S.: Când ne-am cunoscut, Andrei tocmai intrase la regie la Cluj, imediat după ce eu absolvisem. Întâmplarea a făcut că profesorul lui de regie, domnul Gelu Badea, monta la Satu Mare Trei surori, spectacolul în care debutam eu. Aşa că Andrei a venit la o repetiţie pentru a-l vedea pe domnul Badea lucrând şi, într-o pauză, m-a văzut pe hol când fumam. M-a întrebat uimit: "Cum poţi să fumezi însărcinată?" I-am răspuns, la fel de uimită, că nu eu sunt însărcinată, ci personajul meu, şi că am o pernă. E drept, Olga nu ar fi trebuit să fie însărcinată, dar montarea era o adaptare după Cehov; noi interpretam, de fapt, o trupă de actori obligaţi să joace piesa lui Cehov în Gulagul sovietic. El era impresionat, credea că sunt o "divă" a teatrului care se încăpăţânează să joace, chiar dacă e pe cale să nască.
B.L.: A trecut un interval de timp destul de mare de la primul vostru contact, în 2009, până la Mutilate My Avatars / Perform Your Biography, prima colaborare propriu-zisă. Cum aţi restabilit contactul?
S.H.S.: Am reluat legătura online după o vreme, când eu eram deja la Bucureşti. M-a întrebat dacă vreau să mai fac teatru, pentru că îşi schiţase câteva idei pentru un performance. Bazându-ne pe conceptul de perform your biography, am depus un proiect la WASP (n.r. - Working Art Space and Production), unde am primit o rezidenţă, şi în martie 2014 am început să lucrăm. Firul roşu al performance-ului a fost evocarea primelor experienţe pe mai multe niveluri: "prima încercare de sinucidere" vs. "primul taximetrist" sau "prima iubire" vs. "prima întâlnire cu moartea". Era, practic, o serie de poveşti spuse în paralel, interpretate nici actoriceşte, nici ca o simplă confesiune, ci mai degrabă ca un stand-up cu proiecţii gândite de noi.
B.L.: Tot în 2014 a apărut şi Organic.
S.H.S.: Organic era pe agenda noastră de doi ani. Andrei s-a oprit la Inutil, textul Savianei Stănescu, apoi ne-a propus rolurile mie şi colegilor mei (n.r. Andrei Stehan şi Lucian Rus). Am început lecturile la UNATC, într-o sală mică, spectacolul fiind conceput ca proiect independent. Dar au început să apară probleme, pentru că nu mai aveam spaţiu, nu aveam susţinere financiară, aşa că a trebuit să renunţăm. Între timp, am început să lucrez doar eu cu el la Mutilate My Avatars. Când repetam la performance, Andrei Stehan a aflat despre demersul TNB, 9G - Noua generaţie de creatori, iar noi doi am insistat să ne înscriem proiectul în competiţie. Răspunsul pozitiv ne-a luat prin surprindere pe toţi, aşa că am început să lucrăm din nou la Organic.
B.L.: Care crezi, ca actriţă, că sunt punctele tari ale regizorului Andrei Măjeri, din perspectiva propriei experienţe de lucru cu el?
S.H.S.: În primul rând, el este făcut să fie regizor! Ca actor, întâlneşti foarte multe măşti şi mai puţin adevăr, dar Andrei este întotdeauna onest. Ne spune exact ce aşteaptă de la noi şi asta ne stimulează. În cele două luni în care am lucrat pentru Organic la TNB, mi-am dat seama că esenţial este să vrei întotdeauna mai mult de la tine. Apreciez, în egală măsură, ambiţia lui. Am întâlnit, în sfârşit, un tânăr din lumea teatrului la fel de ambiţios ca mine! Perseverenţa lui Andrei este, fireşte, dublată de multă muncă, e prezent zi şi noapte acolo, lucrează cot la cot cu noi. Pe mine, ca actriţă, mă inspiră în mod special faptul că ştiu cât de mult crede în noi - este dispus să îi acorde celui din faţa sa toată încrederea şi dedicarea.
B.L.: Au existat dificultăţi în construirea relaţiilor voastre ca actori de-a lungul repetiţiilor?
S.H.S.: A fost, într-adevăr, mai greu până ne-am apropiat cu adevărat unii de ceilalţi. Pe partenerul meu de scenă, Andrei Stehan, îl ştiam din facultate, dar vag, nu avuseserăm contacte foarte consistente. Pe Lucian Rus nu îl cunoşteam deloc. Eram, practic, trei străini când am început repetiţiile. Însă am ştiut că nu vom reuşi decât dacă vom fi aproape unul de celălalt ca spirite, nu doar ca artişti care trebuie să lucreze împreună pentru o vreme. După ce s-au sudat legăturile, restul a decurs de la sine. Organic a fost un act creativ pentru fiecare, toţi - actori, scenografi, asistenţi, artiştii invitaţi - am avut o contribuţie personală. Am traversat un drum lung şi solicitant, dar nu regret, de fapt, aş lua-o de la început dacă aş putea!
B.L.: Cum ai perceput colaborarea cu artiştii invitaţi în spectacol?
S.H.S.: Ca pe o oportunitate. Un cadou pe care ni l-a făcut Andrei Măjeri; ideea de a lăsa alţi artişti să-şi pună amprenta pe visele din Organic îi aparţine. Iar noi l-am savurat din plin. Am apreciat maniera în care am lucrat cu fiecare în parte, de la laboratorul coregrafic cu Arcadie Rusu şi ingeniozitatea proiecţiilor celor de la Les Ateliers Nomad, la joaca propusă de Ada Milea pentru song-ul din visul lui Chris, profesionalismul echipei de filmare a lui Tudor Giurgiu şi inventivitatea scenariului propus de acesta pentru visul Korei. Toţi au contribuit cu o mare dăruire la împlinirea unui vis pe nume Organic! :)
Feminitate la limita autodistrucţiei
B.L.: Ai simţit, citind textul pentru prima dată, că e posibil să nu poţi construi rolul Korei?
S.H.S.: Nu, niciodată nu pot să spun asta despre un rol din momentul în care mi-l asum. Pentru mine, este o provocare, indiferent ce cred despre text. Eu sunt cea care trebuie să servească textul cât mai bine, nu el pe mine. E adevărat că rolul Korei din piesa Inutil a Savianei Stănescu e complet diferit faţă de tot ce am făcut înainte, dar tocmai asta m-a atras, voiam să împing limitele şi să văd ce pot scoate la suprafaţă pentru a fi verosimilă în această postură. Mă interesa în mod special dezvoltarea relaţiei dintre Kora şi Chris. O relaţie pe muchie de cuţit, între doi oameni legaţi unul de altul prin ilegalitatea sumbră a traficului de organe, şi între care intervine apoi Omy, acest adolescent care le schimbă radical existenţa.
B.L.: Rolul Korei presupune o doză de violenţă care nu derivă doar din mediul promiscuu în care trăieşte, ci şi din felul în care ea însăşi se expune pe sine sau rememorează experienţe în care a fost folosită doar ca o bucată de carne. Cum ţi-ai apropiat aceste avataruri incomode?
S.H.S.: Nu am făcut decât să fiu sinceră şi să las personajul să existe. Dar, mai ales, să nu îl judec, întâi de toate. Asta este o lecţie pe care am învăţat-o tot de la doamna profesoară Miriam Cuibus, când lucram, pentru licenţă, la rolul Arkadina din Maşinăria Cehov de Matei Vişniec. Din Pescăruşul lui Cehov, eu îmi formasem deja o părere despre Arkadina: mi se părea o femeie rea şi egoistă, o criticam în mintea mea. M-am chinuit o lună şi ceva încercând să mă "împac" cu Arkadina, iar la un moment dat m-a frapat o replică: "Am să rămân singură!" Atunci mi-am dat seama cât de sensibilă e, am devenit conştientă că şi ea are fricile ei şi că nu am voie să îmi judec personajul. De atunci, am aplicat această lecţie la fiecare personaj - să nu îl judec, ci să îl înţeleg. Şi să îi dau carnea mea, până la urmă, pentru că nu pot intra în rol dacă nu cred în el.
B.L.: Tu eşti o actriţă foarte frumoasă, cu o strălucire greu de trecut cu vederea. Tocmai de aceea, mi se pare cu atât mai remarcabil că nu te foloseşti deloc de acest atú, din contră, te brutalizezi şi te expui fără niciun pic de indulgenţă şi milă faţă de tine.
S.H.S.: Eu nu mă consider frumoasă! La Iaşi, am debutat cu rolul lui Jill Tanner din Fluturii sunt liberi, de Leonard Gershe, în regia Irinei Popescu-Boieru şi acolo aveam o replică pe care o găsesc definitorie şi pentru mine: "Nu, nu sunt frumoasă, mai degrabă specială şi, în lumina potrivită, simpatică." Cât despre brutalizarea mea pe scenă, pot să spun că eu caut, în primul rând, metamorfozarea, acele ego-uri latente care sunt în noi, actorii. Eu, Silva Helena Schmidt, nu mai sunt acolo, caut să mă transform. Asta se datorează, probabil, şcolii de la Cluj în care m-am format. Milă faţă de mine nu am. Dacă actorul se menţine în zona de confort, nu va ajunge nicăieri şi nu va scoate nimeni ceva extraordinar din el, ba chiar pierde din adevărul scenic.
B.L.: La ce metode de documentare ai apelat pentru a-i da credibilitate Korei?
S.H.S.: Organic a însemnat, pentru mine, şi o muncă riguroasă de cercetare. De exemplu, iniţial ne gândeam ca personajul meu să fie o rusoaică sau o italiancă. Învăţasem un cântec în ruseşte şi trebuia să beau vodcă, nu ouzo. Dar mi-am dat seama că emanam ceva fals în această ipostază şi că un profil grec m-ar servi mult mai bine. În ceea ce priveşte mediul în care îşi duce existenţa, am urmărit multe documentare cu şi despre prostituate, unul dintre ele fiind realizat, ironia sorţii, chiar în timp ce lucram noi la spectacol. Aşa am ascultat poveştile unor prostituate rusoaice, dependente de droguri. Goliciunea din ochii lor era mult mai devastatoare decât cea fizică. Erau complet absente, la fel ca şi Kora. Andrei (n.r. - Măjeri) nu a vrut să insistăm asupra traficului de organe, el a vrut să primeze relaţia dintre cele trei personaje şi evoluţia conflictului dramatic. Dar cred că tocmai această stratificare a accentuat mai subtil tema traficului de organe.
B.L.: Care sunt instrumentele prin care ai accesat dimensiunea cea mai profundă din Kora?
S.H.S.: În primul rând, cred că secvenţele care prezintă visele lor spun foarte multe despre Kora din realitatea diurnă. Lucrând cu Arcadie (n.r. - Rusu), am descoperit lucruri inedite despre ea, am identificat chiar şi nişte măşti de voce care mi-au dat o cheie nouă în interpretare. Kora din vis s-a construit treptat, de-a lungul repetiţiilor. Alte instrumente de care m-am sprijinit sunt chiar perucile, ce trimit tocmai către multiplele ei identităţi şi lipsa de stabilitate. Saviana (n.r. - Stănescu) spunea despre Kora că este o "regină", iar eu am transformat-o în "regina perucilor". Stridenţa acestor accesorii scoate la iveală tocmai plictisul şi rutina în care se afundă zi de zi, încercând, în acelaşi timp, să se iluzioneze că poate fi mereu altceva. Există, de asemenea, o replică a lui Chris care pe mine m-a ajutat foarte mult să îmi întregesc personajul, o replică la care, de altfel, se şi râde mult: "Femeia asta nu gândeşte de una singură!" Într-adevăr, Kora e atât de pierdută şi singură încât nu poate duce nimic până la capăt pe cont propriu.
B.L.: Relaţia Korei cu Chris este, chiar dacă sinuoasă, uşor încadrabilă într-o paradigmă de tipul love-hate. Lucrurile nu stau la fel în raportarea ei faţă de Omy, unde ambiguitatea este mult mai tensionantă.
S.H.S.: Kora este o femeie dereglată - a cunoscut drogurile, alcoolul, prostituţia. Se plictiseşte, nu înţelege nimic din ce se petrece în jurul ei, pare că ar vrea să pună mâna pe ceva, dar îi scapă printre degete. Apoi apare brusc acest adolescent străin, Omy, în care găseşte nu doar un prieten, ci şi un element de noutate, de inedit. Dacă soţul ei mai merge la bar şi stă de vorbă cu prietenii lui, Kora nu face altceva decât să se plictisească în casă, uitându-se la televizor, gătind, călcând, pentru că nu poţi să ai prietene când te ocupi de afaceri ilegale. Aşa că îşi pune toate speranţele în acest băiat pe care l-ar lua şi drept frate sau copil, dar şi drept soţ, dacă ar putea. El este ultima speranţă de care se agaţă pentru a găsi acel altceva.
B.L.: Ce-ţi doreşti cel mai mult să îţi aducă rolul Korei?
S.H.S.: Alte roluri! Cât mai multe roluri! (râde). Şi aici apare o problemă legată de sistemul teatral de la noi. Asemenea colegului meu Andrei Stehan, am aceeaşi nemulţumire în legătură cu castingurile din mediul teatral românesc: prea multe dintre ele se desfăşoară cu uşile închise, aşa că foarte mulţi dintre noi, tinerii actori, nu suntem informaţi, nu aflăm despre ele. Dar nu renunţ! Am convingerea că întotdeauna când ai senzaţia că sistemul merge împotriva ta, poţi şi trebuie să îl faci să meargă pentru tine. Se pot găsi modalităţi prin care să-ţi materializezi visele dacă ai credinţă în drumul tău. Exact aşa s-a întâmplat şi cu Organic. Acum un an, nimeni nu credea că noi vom juca la Teatrul Naţional din Bucureşti şi că vom da viaţă, până la urmă, acestui spectacol. Chiar şi cei din comisia 9G şi-au dat seama, când au văzut textul, că nu e un spectacol uşor. Dar tocmai acesta a fost pariul cu noi înşine, să ne provocăm, să împingem limitele, să arătăm că avem multe de demonstrat şi pe viitor. Şi cred că am reuşit.
