Teatrul Naţional Bucureşti
Traducere de Victor Scoradeţ
Regia: Elena Morar
Light design: Vlad Dragomirescu
Scenografie: Alexandra Panaite
Cu: Alexandra Fasolă, Bogdan Nechifor, Sorina Ştefănescu, Lucian Iftime, Liviu Chiţu
Pe cît de discutabil ca mod de producţie (fiindcă se bazează pe zero risc din partea Teatrului Naţional - TNB - şi pe un regim de muncă voluntară), pe atît de interesant ca "diagnostic" pentru creativitatea tinerilor regizori, proiectul 9G poate provoca, se pare, şi un anume tip de perplexitate: cea de a nu înţelege foarte exact (spre deloc, s-ar zice) ce anume îl mînă în luptă (cu textul, cu ideile) pe respectivul tînăr regizor. Care sînt riscurile pe care ţi le asumi.
De pildă, există lucruri care nu funcţionează foarte bine în Piesă pentru frate şi soră (regia Iris Spiridon, alt spectacol din 9G), începînd cu opţiunile de distribuţie, însă montarea are, indiscutabil, o construcţie vizuală excepţională (decorul e o carte "3D", ca cele ale copilăriei noastre, fiecare pagină întoarsă lăsînd să se ridice o casă, o tufă de trandafiri...) şi ceea ce în cuvinte preţioase s-ar numi o viziune despre teatru. Poţi împărtăşi sau nu convingerile lui Iris Spiridon despre funcţia poetică a artei scenice, universalitatea experienţelor umane şi a emoţiilor pe care le nasc ele, dar deja asta e altă istorie - principiu valabil şi pentru opţiunile politic-participative ale Catincăi Drăgănescu, de altfel.
Dragoste în patru tablouri e un text mai vechi (din 2002) al elveţianului Lukas Bärfuss, care pune în scenă (mai exact, patru dialoguri) intersecţia partenerilor din două cupluri vizibil disfuncţionale, întîlnire în care hazardul joacă un rol important. Un doctor (Bogdan Nechifor) care-şi înşeală nevasta (Alexandra Fasolă), pictoriţă potenţial ratată, cu o casnică surmenată (Sorina Ştefănescu) de bizareriile soţului cu picioare foarte reci (Lucian Iftime), o crimă al cărei caracter pasional e negat de ucigaşa iubitoare de dreptate şi un al cincilea personaj (jucat de Liviu Chiţu), cu diferite identităţi conjuncturale, funcţionînd metaforic drept etern liber arbitru, în condiţiile unei negocieri perpetue a opţiunilor de viaţă ale personajelor. Evident, piesa face parte dintr-o "tradiţie", întreruptă brusc de criza economică, a dramaturgiei ce problematizează dilemele unei clase mijlocii gustînd beneficiile bunăstării şi dezavantajele neîmplinirilor sufleteşti şi morale - o dramaturgie care se hrăneşte, dincolo de orizontul de timp predeterminat, din explorarea mecanismelor psihologice ale alegerilor universal umane (ca, de pildă, a rămîne sau a pleca dintr-o relaţie).
Din păcate, ce ajunge pe scenă, în spectacolul Elenei Morar, e o poveste în general banală şi în general cam stereotipizată, într-un decor realist funcţional (dar cu o bună alcătuire a spaţiului sonor) despre cupluri nefericite şi oameni disfuncţionali, cu o Alexandra Fasolă foarte bună (mai ales în scena cu Lucian Iftime, şi el stăpîn pe personaj) şi puţine alte concluzii. Nu că iubirea n-ar fi un subiect, însă teatrul are nevoie de mai mult.
Cine iubeşte plăteşte de Alexandru Popa
Godot Café-Teatru
Regia: Vlad Massaci
Cu: Mădălina Ciotea, Alexandru Ion, Vero Nica
Alexandru Popa e un dramaturg căruia experienţele din televiziune i-au dat o remarcabilă siguranţă a scriiturii, pornind de la ceea ce ar reprezenta date native: simţul replicii şi al situaţiei dramatice. Cea mai recentă (avan)premieră de la Godot, Cine iubeşte plăteşte, cuprinde trei scene pe tema, vastă, a iubirii, cu un iz cosmopolit - cu excepţia, să spunem, a părţii a doua (dar nici ea, la o adică), textele ar putea la fel de bine să fie americăneşti (localizarea nu face obiectul de interes al lui Alexandru Popa, însă asta e un detaliu): un amestec de absurd relaţional, ambiguităţi comunicaţionale generatoare de umor, răsturnări de situaţii, poveşti de viaţă uşor la limită, nu mai puţin general valabile. Ultimul episod al unei concedieri colective (à la Up in the Air...) scoate la iveală mizantropismul unui şef de multinaţională (el personal, niciodată prezent...) căruia nu-i place cînd oamenii se iubesc, în biroul unui service auto solidaritatea (de clasă...) de conjunctură (conjunctura fiind: "hai să terminăm odată, că mai avem şi altă treabă"...) se croieşte pe fundalul unei dezbateri lingvistice ionesciene despre diferenţa dintre "a exista" şi "a se manifesta", iar o despărţire pe motiv de nouă relaţie prilejuieşte o răsturnare surprinzătoare a subiecţilor pasiunii erotice.
Textele lui Alexandru Popa sînt deştepte, au zvîc şi umor, iar cei trei actori trec prin roluri diferite cu lejeritatea propriei trăsături dominante: Mădălina Ciotea e subtil ironică şi predispusă la gestică surprinzătoare, nevricoasă, Vero Nica e fata cuminte şi convenţională, cu potenţial de replici acre şi stres existenţial, în timp ce Alexandru Ion e bărbatul căruia îi plac regulile şi claritatea relaţională, evident imposibilă în lumea femeilor în care trăieşte. Iar Vlad Massaci exact cu un astfel de material ştie să lucreze - situaţii atent construite, în care twist-ul final apare pe cît de neaşteptat, pe atît de logic teatral, şi personaje cu spaţiu minim, dar ideal, de dezvoltare personală. E un fel de spumoşenie plăcută în acest spectacol (în care e adevărat că strategiile dramatice îţi iau ochii prin caracterul surprinzător), ceea ce-l face mai mult decît agreabil - cu atît mai mult cu cît actorii sînt pentru prima dată pe scena de la Godot, iar faimoasa (şi mult reproşata, mai ales la Godot) "mulare" pe presupuse aşteptări ale unui public presupus convenţional nu joacă nici un rol.
Box FM
Godot Café-Teatru
Text şi regie: Radu Iacoban
Cu: Cătălin Babliuc (şi vocile actorilor Ana Ularu, Conrad Mericoffer, Andrei Runcanu, Sorin Dobrin)
Lui Radu Iacoban îi place în mod evident Neil LaBute, cu precădere monodramele lui inteligente, cu personaje de regulă educate, cinice şi variabil neiubitoare de umanitate, predispuse la diatribe nemiloase împotriva a tot ce mişcă - de la duioşeniile banale ale relaţiilor amoroase la comerţul contemporan, trecînd prin convenţiile sociale şi topurile muzicale.
Ca şi Alexandru Popa, structurile dramatice ale lui Iacoban sînt recognoscibil anglosaxone, însă, în cazul lui, perfect ancorate în realităţi locale: muzică românească, reclame locale, viaţă cotidiană împărtăşită de spectatori. Box FM, cel mai recent spectacol pe un text şi în regia lui Radu Iacoban şi jucat de Cătălin Babliuc, e discursul-delir al unui DJ foarte nocturn de radio, cu ascultători care tind să fie înrudiţi şi cu o mare vervă în a-i pune pînă şi pe aceştia la punct. Şi aici, evident, în minte vine lunga listă de filme şi seriale construite în jurul unor astfel de personaje - de la Good Morning, Vietnam la Midnight Caller - şi, cam în acelaşi timp, revelaţia faptului că DJ-ul sau gazda talk-show-ului de radio sînt caractere inexistente în dramaturgia sau teatrul românesc contemporan, în general, deşi potenţialul lor, inclusiv dramatic, e neţărmurit.
Ei bine, DJ-ul lui Cătălin Babliuc, închis între cei patru (de fapt, trei) pereţi ai lumii lui radio, e un cinic (mai apoi, teribilist) cu o părere foarte proastă despre IQ-ul propriului public, ba chiar, în timp ce o întreagă dramă cu el părăsit de ea a umplut undele radio, îi închide practic telefonul în nas prietenului pentru care ea l-a părăsit pe el. Lumea i se pare dement de predictibilă şi, pe cale de consecinţă, plictisitoare şi nedemnă de o conversaţie decentă, radioul există pentru lungile monologuri în care-şi depune omagiul întregii plictiseli a crizei de la 30 de ani (la loc de cinste, o pseudoanaliză a unei melodii tembele a trupei Valahia). Bineînţeles că viaţa nu e aşa simplă, DJ-ul în cauză nu e tocmai un erou, ci mai curînd un asocial agorafob, un fel de nerd cu acces la frecvenţă radio şi foarte dispus să braveze, pînă în momentul în care găseşte vocea capabilă să-i ţină piept: vocea feminină ce-l face să deschidă uşa.
Textul e foarte haios şi foloseşte din plin umorul pentru un fel subtil de critică socială ai cărei subiecţi ideali sînt tocmai genul spectatorilor de la Godot, iar Cătălin Babliuc e foarte bun, şi aici, şi de regulă, jucînd revoltaţi cu suflet tandru, cu cinismul dărîmîndu-se în faţa tandreţei bine dozate şi cu psihologie accesibilă. Un fel de mare urs care aşteaptă să fie mîngîiat în sensul blănii. Box FM e un spectacol făcut pentru el şi, în condiţiile date, îl serveşte foarte bine - un one-man show cu material autohton care face o seară bună la teatru.