Anamaria Rusu: Eu sunt Anamaria Rusu, am 13 ani, sunt din Botoşani, am trecut clasa a VII-a şi fac parte din Atelierul de teatru.
Alexandru Afloarei: Eu sunt Alexandru Afloarei, am 18 ani, am intrat în clasa a XII-a, mi se spune Ţuţu.
Carina Cozminschi: Mă numesc Carina Cozminschi, am 17 ani şi sunt tot din Botoşani, tot din Atelierul de teatru şi sunt gemeni.
Florin Aioane & Anamaria Rusu & Alexandru Afloarei & Carina Cozminschi
(foto: Adi Bulboacă)
(foto: Adi Bulboacă)
Florin Aioane: Dacă tot am iniţiat eu discuţia, dintr-un spirit de originalitate o să vă întreb cum vă simţiţi.
Anamaria Rusu: Păi, nu pot să spun prin cuvinte cum mă simt acum, pentru că am foarte mari emoţii pentru spectacol (ampiticipecreier.com, spectacolul pe care Atelierul de teatru l-a prezentat la Ideo Ideis, 2014 - nota LiterNet). Mă simt împlinită pentru că am câştigat 10 zile la Ideo Ideis cu cei mai frumoşi oameni pe care am putut să-i văd în viaţa mea.
Alexandru Afloarei: Eu mă simt foarte dubios, mă simt fericit, într-o stare de Imponderabilitate, aş putea spune.
Carina Cozminschi: Şi pentru mine e ca un ghemotoc de emoţie. Pe de o parte sunt emoţiile pentru spectacol, bucurie, oboseală de la toate atelierele. Oricum, e o stare generală de bine.
Florin Aioane: Şi eu, nu ştiu, sunt plin de good vibes, trebuie să fiu fair-play, trebuie să răspund şi eu chiar dacă am întrebat. Sunt foarte curios unde o să ducă discuţia asta.
Alexandru Afloarei: Cum văd părinţii voştri experienţa voastră cu teatrul (Atelierul de teatru)?
Anamaria Rusu: La început, când am venit pentru prima oară în Atelier - am venit destul de târziu -, nu le spusesem că vreau să merg la teatru, dar le-am povestit despre Atelierul de teatru al liceului. Şi când am mers în prima zi la Regrupare, când am ajuns acasă m-au întrebat de ce am ajuns aşa de târziu şi nu m-au lăsat să vorbesc. Dar atunci când le-am spus că am intrat în Atelierul de teatru, ăla a fost cel mai fericit moment din viaţa mea. M-au luat în braţe, mi-au spus felicitări. Iar ei sunt foarte fericiţi pentru mine, fiindcă ştiu că o să mă ajute experienţa asta. Ştiu că am în preajma mea numai oameni care merită ascultaţi, că sunt fericită şi îi iubesc foarte mult pentru că mă susţin.
Carina Cozminschi: Eu am intrat în Atelier în clasa a X-a. Nu am intrat într-a IX-a pentru că mi-era prea frică de necunoscut, deja eram la un liceu nou, profesori noi, experienţe noi şi îmi era frică să fac şi asta. În clasa a X-a, mama m-a împins de la spate, de ce nu vreau să încerc, oricum voiam şi în clasa a IX-a. Măcar acum, aia era şansa mea. I-am ascultat sfatul şi am ştiut că ea se gândeşte că e o experienţă benefică pentru mine. M-am dus la Regrupare şi mă bucur că m-a încurajat, nu regret nimic. Tata se bucură că nu mai petrec atât de mult timp în faţa calculatorului, că ies din casă şi mă îndrept spre zona culturală.
Anamaria Rusu: Dacă tot avem spectacol, am nevoie de un sfat despre cum scăpaţi de emoţii. Pentru mine e prima oară când joc.
Florin Aioane: Când am emoţii, îmi bate inima. Când îmi bate inima, nu-mi mai bat capul. E bine aşa, înseamnă că trăiesc. Nu aş putea concepe cum e să nu ai emoţii. Dacă nu e aşa, înseamnă că suntem roboţei. Ca să scapi de emoţii trebuie să-i îmbrăţişezi tare pe cei de lângă tine şi devii vulnerabil, cu toate că vulnerabilitatea e o chestie dată dracului. Mamă, ce m-am emoţionat.
Alexandru Afloarei: Eu nu scap de emoţii. E important cum le accepţi. Murmurul din sală mă încarcă foarte tare şi în scenă, inima şi creierul funcţionează pe alte coordonate. Când intru în scenă, primul pas e cel mai greu de făcut. L-ai făcut şi emoţiile pur şi simplu se transformă. Primul meu spectacol a fost Deşteptarea primăverii (spectacolul pe care Atelierul de teatru l-a prezentat la Ideo Ideis, 2013 - nota LiterNet). Eram un profesor şi a fost prima dată când am plâns la un spectacol şi am simţit că vreau să continui să fac asta.
Florin Aioane: La mine tot Deşteptarea primăverii a fost primul spectacol. Ţin minte cât de mari erau emoţiile, având în vedere că intram în ultimul act. Cel mai mult mi-a plăcut să lucrez la rolul meu. Mi-a plăcut parcursul, călătoria şi legăturile pe care le-am creat cu oamenii din jurul meu. Jucam rolul tatălui, domnul Gabor. Imaginaţi-vă reacţiile prietenilor din cartier când le-am povestit ce jucam, având în vedere că provin dintr-o zonă periferică a oraşului. "Oh, domnu' Gabor, domnu' poliţai!" Probabil asta m-a întărâtat să continui. N-am să uit niciodată primul contact cu teatrul.
Carina Cozminschi: Alex, Florin, voi aţi intrat în Atelier ca fiind cei mai buni prieteni. Sunteţi azi aici, doi ani mai târziu, în continuare cei mai buni prieteni. Ce efect a avut asupra relaţiei voastre experienţa asta?
Alexandru Afloarei: Eram în aceeaşi clasă, dar nu eram cei mai buni prieteni. El era tipul cu care mă înţelegeam cel mai bine. Chiar dacă eu şi Florin suntem extrem de diferiţi, extremele se atrag.
Florin Aioane: Eu am fost împins de Ţuţu să vin, pentru că aveam emoţii prea mari. Eram influenţat şi de prietenii mai mari care îmi spuneau că e o pierdere de timp. Eram deja prieteni de vreo 6-7 luni. Marea problemă era că nu ne certam niciodată. Asta înseamnă că nu eram sinceri. După ce am intrat în trupă, după atâta timp petrecut împreună şi după atâtea certuri, am ajuns să ne apropiem foarte mult.
Alexandru Afloarei: În continuare avem de învăţat unul de la celălalt. Eu învăţ de la el, el învaţă de la mine şi asta ne ajută foarte mult, mai ales la spectacole.
Florin Aioane: Bine, el învaţă mai multe de la mine decât învăţ eu de la el :).
Florin Aioane: Având în vedere că sunteţi de vârste diferite, sunt curios dacă simţiţi că v-aţi schimbat de când ne-am cunoscut.
Anamaria Rusu: M-am schimbat foarte mult în ultimul an prin simpla prezenţă a oamenilor din Atelier. Gândesc într-un mod mai avansat. De când sunt la Ideo m-am schimbat foarte mult. Am început să vorbesc cu oamenii mai mult, să port o conversaţie serioasă. Am învăţat foarte multe şi de la Florin. De la Ţuţu am învăţat că trebuie să fiu mereu cu zâmbetul pe buze. De la Carina am învăţat să fiu sigură pe mine.
Carina Cozminschi: Şi eu simt că m-am maturizat. Cred că e ceva natural, nu ţine de vârstă. Timpul e definit de experienţele pe care le trăim. Noi ne-am cunoscut atunci când am intrat în Atelier şi de atunci simt că s-au schimbat foarte multe lucruri. De aici am dobândit siguranţă de sine, iar de la fiecare am învăţat câte ceva. De la Ţuţu, zâmbetul pe buze. De la Ana, spiritul ei revoluţionar la 13 ani, care pe mine mă inspiră foarte mult, pentru că ştiu că nu eram aşa pe atunci. Nici acum nu sunt şi cu toate astea o văd pe ea că reuşeşte să fie atât de puternică şi curajoasă şi mi se pare foarte tare. Florin e un fel de înţelept al grupului, e misterios, inteligent şi Mr. Know It All. Cred că ceva s-a schimbat în mine, fapt ce mă bucură şi pe care îl accept.
Alexandru Afloarei: Ce credeţi că pot învăţa oamenii de la voi?
Anamaria Rusu: Eu cred că, deşi am 13 ani şi ar trebui să nu-mi ştiu calităţile, cred că sunt puţin tupeistă, curajoasă. Acum realizez că mi-a fost destul de greu să fiu în sala aia, să fiu singura care vorbeşte şi toată lumea se uită la mine. Acuma mă simt mândră de mine. Oamenii pot învăţa să meargă cu mult curaj înainte.
Carina Cozminschi: Eu cred că există câte ceva bun în fiecare dintre noi. Dacă spui că oamenii au ceva de învăţat de la tine, asta nu înseamnă că te lauzi sau eşti arogant. Eu sunt o persoană optimistă. Încerc să găsesc câte ceva bun în fiecare situaţie. Nu cred că există experienţe din care să nu înveţi şi care să nu te ajute pe viitor. Toate lucrurile care ni se întâmplă, ni se întâmplă cu un motiv, pentru ca noi să ne dezvoltăm ca oameni.
Carina Cozminschi: Vorbiţi despre altă pasiune pe care aţi dezvoltat-o înainte de teatru.
Florin Aioane: Am cântat la fluier, din clasa a III-a până într-a IV-a. Trebuia să mă mut la Liceul de Arte, îmi plăcea foarte mult muzica. În clasa a II-a am făcut teatru. Ţin minte că îl jucam pe Mircea cel Bătrân. Aveam un metru şi un zâmbet. Baiazid, evident, cel mai mare coleg din clasă. Niciodată nu am înţeles de ce la scena mea se râdea în hohote. La un moment dat maică-mii i s-a făcut milă de mine şi m-a mângâiat pe spate în timpul scenei, pentru că tipul ăla era de două ori cât mine. Am făcut fotbal vreo 3-4 ani, până m-am lovit. Până atunci am crezut că asta era ceea ce voiam să fac. Apoi m-am apucat de baschet, dar am fugit de acolo pentru că un coleg m-a făcut pitic prost. Antrenorul mi-a spus că nu are sens să mă supăr din atâta lucru şi m-a băgat în portbagaj să mă ducă acasă. M-am supărat şi m-am lăsat. Apoi m-am dus la Crucea Roşie, eram într-a IX-a şi voiam să dau la medicină. Îmi place să pescuiesc, pentru că mă ajută să mă deconectez de realitate.
Alexandru Afloarei: Am fost la un liceu de artă, am făcut 10 ani de vioară, câţiva ani de pian, ştiu să cânt şi la chitară. Pasiunea asta a rămas. Uneori, când stau acasă şi am o stare ciudată, iau vioara, chitara sau mă aşez la pian, depinde de starea pe care o am. Încerc să transpun starea aia în instrument. Îmi place foarte mult să mă uit la seriale. Am 74 de seriale la care sunt la zi.
Anamaria Rusu: Ce credeţi că aveţi de învăţat de la "instinctul animalic"?
Florin Aioane: Toată lumea ştie că avem undeva înrădăcinat în ADN-ul nostru instinctele alea primordiale. Cu timpul ne-am dezvoltat un fel de reticenţă, dar cred că instinctele noastre sunt importante. Tot timpul avem de învăţat de la corpul nostru. Cred că suntem animale. Ar trebui să avem grijă de animalul nostru. O foarte bună prietenă, Lenuş (Moraru, coordonatoarea Atelierului de teatru - nota LiterNet), spunea că în noi trăiesc doi lupi - unul alb şi unul negru. Cel negru reprezintă toate fricile noastre şi toate răutăţile pe care am fi dispuşi să le facem. Lupul alb reprezintă toate părţile noastre bune, toate calităţile. Depinde de noi pe care dintre ei vrem să-l hrănim.
Alexandru Afloarei: Toate animalele se limitează doar la ceea ce au nevoie. Când te uiţi în ochii unui animal, nu se fereşte şi poţi vedea ce simt. La oameni nu e aşa de uşor să îţi dai seama.
Florin Aioane: Dacă aţi avea toţi banii din lume, ce aţi face cu ei?
Anamaria Rusu: Orice răspuns aş da acum ar fi nepotrivit. Nu am toţi banii din lume în mână ca să spun ce să fac cu ei. Toată lumea ar spune că ar face gesturi caritabile, dar de fapt te gândeşti iniţial că trebuie să faci ceva ca să îţi fie ţie bine. Mă gândesc că aş face un spital veterinar, cu ambulanţă pentru animale.
Carina Cozminschi: Mie mi-a plăcut mereu aspectul ăsta din viaţa hipioţilor de a nu crede în valoarea banilor. Când eram mică mă întrebam de ce nu se tipăresc mai mulţi, astfel încât să aibă toată lumea măcar un strict necesar. Oamenii pot face lucruri mult mai bune decât banii. Cred că aş în stare să le dau tuturor ceea ce au nevoie şi aşa să se piardă valoarea materială. Noi am ajuns să trăim într-o lume a banilor, totul se rezumă la asta şi nu mai putem trece peste diferenţele sociale dintre noi.
Alexandru Afloarei: Care e frica voastră cea mai mare?
Anamaria Rusu: Cea mai mare frică e să am încredere în oameni. Înainte să vin la Ideo, mi-era frică să-mi fac prieteni. Nu voiam să fiu dezamăgită, dezarmată, penibilă. Mi-e frică de întuneric, de oameni, dar de când sunt aici am învăţat să trec peste asta.
Carina Cozminschi: Cea mai mare frică a mea e ceea ce e dincolo. Eu cred în acel ceva. Ştiu că e un subiect despre care se poate vorbi zile în şir, pentru că am mai făcut asta şi nu se ajunge la nicio concluzie. Nimeni nu ştie cu adevărat ce e după. Nu poţi fi niciodată 100% sigur că o să te reîntâlneşti cu persoanele dragi. Cred, de fapt, că de aici vine frica asta, de la gândul că voi pierde persoanele de care am ajuns să-mi pese mai mult decât îmi pasă de mine. Şi faptul că cei care mă iubesc mă vor pierde pe mine la rândul lor şi mă sperie foarte tare asta. O să vină o vreme în care nimeni n-o să-şi mai amintească de mine sau de cei dragi mie. Mi se pare foarte trist să li se ia tot ce au făcut bun în viaţa asta şi să li se uite meritele.
Anamaria Rusu: Aveţi vreun animal care vă reprezintă?
Florin Aioane: În clasa a VIII-a vorbeam mereu cu prietenul meu despre reîncarnare. Mi-era frică să mă reîncarnez într-un animal mic, pentru că nu ştiam cum o să supravieţuiesc. Tot timpul mă visam leu, panteră, dar se întâmpla ceva în viaţa mea şi mă trezeam cu coadă de iepuraş. Cred că aş fi o combinaţie de animale. Un câine cu cap de pisică, cioc de papagal, cu aripi şi cu un mârâit.
Alexandru Afloarei: Aş fi un urs koala. Nu ştiu foarte multe despre ei, dar în concepţia mea sunt foarte chill, pe treaba lui, nu se bagă în viaţa nimănui. Bine, eu mă bag în viaţa tuturor, dar de fiecare dată când cineva se uită la mine începe să zâmbească, pentru că arăt ca unul.
Carina Cozminschi: Care e lucrul la care vă gândiţi cel mai des?
Florin Aioane: La viitor. Mi-e frică de ce o să urmeze. Începând cu un firicel de apă care devine din ce în ce mai mare, cam aşa văd eu gândurile mele. Pornind de la întrebarea "Cu ce o să ajung azi la şcoală?" Şi de aici urmează: "Am bani de taxi?", "Dacă iau taxi, am bani de mâncare?", "Dacă iau mâncare, am să-i plătesc datoria colegului meu?" etc. Din cauza asta uit să trăiesc în prezent. Dacă inima mea nu ar funcţiona în mod automat, probabil s-ar opri.
Alexandru Afloarei: Mie mi-e teamă de singurătate şi mă afund în toate grijile pe care le am. Încerc să scap de chestia asta şi încerc să rezolv problemele pe parcurs. Mă gândesc la ce o să fac în viitor, cum să fac să fie bine. Mă gândesc apoi la toate lucrurile frumoase din jurul meu. În majoritatea timpului mă gândesc la o fată.
Florin Aioane: O sugestie, un sfat pentru cei care vă citesc.
Anamaria Rusu: Crede, doar după ce cercetezi.
Alexandru Afloarei: Zâmbiţi, chiar dacă se întâmplă lucruri groaznice în viaţa voastră. Când viaţa devine grea şi vă întrebaţi de ce vi s-a întâmplat tocmai vouă, gândiţi-vă că nimic nu e întâmplător. Dumnezeu a lăsat să se întâmple asta pentru că sunteţi puternici. Zâmbiţi.
Florin Aioane: Eu v-aş implora să vă uitaţi în ochii oamenilor cu care vorbiţi, pentru că asta ne ţine în viaţă. Noi trăim prin ceilalţi.
Carina Cozminschi: Mi se pare mai greu acum să vă dau un sfat, pentru că ei au spus deja cam tot ce voiam eu să spun. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să trăim, să ne bucurăm de zilele astea pe care le avem, fie că pentru unii sunt mai multe, pentru alţii mai puţine.
Florin Aioane: Prieteni, mi-a făcut plăcere să vă (re)cunosc.
Anamaria Rusu: Mie mi-a plăcut foarte mult să vorbesc cu voi despre toate astea. Vă mulţumesc foarte mult şi vă iubesc.
Alexandru Afloarei: Fraţilor, nu luaţi viaţa în serios, că oricum nu scăpaţi vii din ea.
Carina Cozminschi: Şi eu cred la fel. Mulţumesc.
Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..