Crime - al cărei decor e alcătuit exclusiv dintr-o folie de plastic pe post de cortină, pe care stă scris "În seara aceasta se va comite o crimă", şi un microfon folosit fie pentru producerea de sunete de atmosferă, fie în momentele muzicale - începe cu Oliver Longstaff, la costum şi ochelari, recitînd din guru-ul neoliberalismului contemporan, Milton Friedman: "Cunoaşteţi vreo societate care să nu se bazeze pe lăcomie?". E o combinaţie de fragmente din Friedman (scena va fi reluată identic la final), într-unul dintre ele economistul explicînd că salariul minim e o formă de discriminare: nu poţi angaja pe cineva a cărui muncă valorează mai puţin decît salariul minim, asta ar fi caritate, iar firmele nu se ocupă cu binefacerea...
Friedman iese, lăsînd locul unei "didascalii", care ne plasează în timp (la începutul anilor \'90) şi într-un moment economic; vor fi astfel de didascalii la începutul fiecărui moment. Intră în scenă personajele, fiecare cu povestea lui: Studentul (Mathew Wernham), Şomerul (Theo St. Claire) cu familia sa - Mama (Oliver Longstaff) şi Copilul (Angel Perez-Silva). Studentul are încredere în promisiunea unei economii tot mai prospere - între timp, îşi dă pantofii Cămătăresei (Theo St. Claire); Şomerul crede şi el în mantra capitalismului care merge spre tot mai bine - pînă cînd se împrumută excesiv de la cămătari şi se sinucide. Mama nu crede în nimic - decît, poate, într-o cină de la McDonalds: pentru asta, îi vinde unui pedofil corpul propriului copil. Pedofilul nu e pedofil, e Consumatorul - violarea de minori face parte din economia cererii şi a ofertei. Studentul vorbeşte la telefon cu mama lui: are nevoie de pantofii tatălui decedat; află că sora urmează să i se mărite cu un bărbat cu bani - e legea pieţii. Economia e dreaptă, reprezentanţii ei nu-i fac cinste: Studentul o ucide pe Cămătăreasă. Nu e nici o morală şi nici un eroism în asta. Între fiecare dintre aceste scene, se cîntă live: Nina Simone, Rape Me de la Nirvana, Everybody Knows al lui Leonard Cohen, toate - pentru virtuţile versurilor lor ("Sînt dator şi sufletul la magazinul companiei", spune refrenul din 16 Tons, melodia lui Merle Travis despre viaţa unui miner).
Crime foloseşte foloseşte foarte puţine lucruri în afara prezenţei scenice a actorilor: telefonul la care vorbeşte mama studentului e un pantof, uciderea cămătăresei presupune acoperirea ei cu vopsea/sînge artificial, iar cea mai cumplită scenă, violarea copilului în timp ce mama mănîncă un hamburger cu cartofi prăjiţi, e construită folosind un prezervativ pe care Consumatorul îl întinde pe degetele înfipte în gura Copilului, într-o tăcere totală şi sub spectrul timer-ului de bucătărie calculînd minutele ce par a nu se mai termina. Toate personajele, indiferent de gen sau vîrstă, sînt jucate de tineri actori bărbaţi - iar utilizarea perucilor şi a elementelor de costum feminin nu fac din aceste roluri nişte travestiuri: sînt doar mărci scenice. Nu e nici o infrastructură realistă ridicată în jur - e doar o desfăşurare la rece de fapte, jucată cu necesara (dar atît de dificila) distanţare, chiar şi atunci cînd actorii intră în relaţie directă cu publicul, un public imposibil de ignorat la UNTEATRU, căci împart practic scena cu spectacolul.
Crime e un spectacol extraordinar pentru că este extraordinar de furios, fără a fi emoţional, extraordinar de politic, deşi situaţiile sînt de viaţă privată, extraordinar de bine alcătuit, căci minimalismul mijloacelor nu e o formă de adaptare la precaritatea resurselor, ci o estetică în sine, făcînd din actor, din felul în care manevrează obiectele şi pe sine ca instrument, din nou, centrul reprezentaţiei teatrale.
Producţia BÉZNĂ Theatre s-a jucat la UNTEATRU ca parte a programului aniversînd patru ani de funcţionare a acestui spaţiu independent. Ar trebui să le urăm "La mulţi ani!".
Crime, de BÉZNĂ Theatre
UNTEATRU Bucureşti
Textul şi regia: Nico Vaccari
Light-design: Alex Hopkins
Scenografia: Robin Soutar
Consultant literar/Producător: Sînziana Koenig
Cu: Oliver Longstaff, Angel Perez-Silva, Theo St. Claire, Mathew Wernham