Înainte să intru la spectacolul ampiticipecreier.com la festivalul Ideo Ideis, 2014, văzusem deja alte câteva piese din competiţie, unele dintre ele foarte bune. Mă aşteptam să fie un spectacol bun, o felie de realitate contemporană, să nu aibă clivajul dintre experienţa de viaţă a liceenilor de azi şi universul unor piese scrise cu secole în urmă (aşa cum se întâmplă în cazul adaptărilor după clasici). Mă aşteptam deci la ceva proaspăt, simplu, autentic, cu referinţe contemporane. Nu neapărat şi la ceva foarte complex.
Am discutat puţin în ziua de dinaintea piesei cu Lenuş Teodora Moraru, coordonatoarea Atelierului de Teatru din Botoşani, din care fac parte tinerii care joacă în ampiticipecreier.com. A spus lucruri extrem de interesante despre legăturile care se nasc între tinerii care vin la cursurile de teatru, despre moduri controlate de a experimenta, despre nevoia de libertate şi felurile de a o căuta, prin teatru şi împreună cu ceilalţi.
Cumva cred că aveam, însă, prejudecata că dacă o piesă este prea actuală, prea apropiată de universul tinerilor de azi, prea bogată în termeni de tipul twitter, facebook, hashtag etc., ea nu poate avea în acelaşi timp şi profunzime. Că dacă se pune accent pe latura aceasta, pe hiper-actualitate (şi mai ales în contextul liceenilor de azi) nu poţi evita superficialitatea.
Aşadar, după cum am zis şi mai sus, mă aşteptam să văd o piesă bună, dar nu credeam că voi rezona atât de tare sau că voi ieşi de acolo cu percepţiile schimbate în vreun fel. Ei bine, uneori este foarte frumos să te înşeli, să-ţi mai descoperi (desfiinţezi) prejudecăţile, să nu te aştepţi la foarte multe şi să laşi lucrurile să te cuprindă cu totul.
Piesa, scrisă şi regizată de Ilinca Anamaria Prisăcariu, are două personaje principale, Ada (aceeaşi Ilinca Anamaria Prisăcariu) şi Daniel (Florin Aioane). Celelalte personaje sunt piticii pe creier ai Adei, care au o părere (şi o reacţie deseori vehementă) la toate evenimentele din viaţa ei. Iar acum apar două aspecte foarte importante care îi pun pe pitici într-o stare de alertă: preselecţia pentru grupul de teatru al liceului şi procesul prin care Ada se îndrăgosteşte de Daniel.
Câteva cuvinte despre pitici
Piticii mi se par o soluţie ingenioasă pentru a reda complexitatea vieţii interioare a unei persoane, pornirile contradictorii, faţetele opuse ale personalităţii cuiva. Curajul, frica, inocenţa, senzualitatea, nepăsarea, revolta - toate acesta capătă chip uman şi personalitate distinctă - o frântură din personalitatea Adei. Pe scenă, aproape mereu, se află, aşezaţi pe jos, aceşti pitici pe creier, care devin o variantă modernă a corului antic.
În mintea Adei există, astfel, ca faţete ale fiinţei sale, băiatul interior (pentru că prin mintea fiecărei femei a trecut poate la un moment dat gândul că "ce simplu ar fi fost dacă m-aş fi născut băiat"). El explică astfel o anumită duritate a Adei şi mecanismele ei defensive, dorinţa de a rămâne la fel şi de a nu lua în serios lucrurile. El intră, bineinţeles, în conflict cu femeia interioară: feminitatea Adei care aşteaptă să se manifeste deplin, care îşi doreşte libertatea de a fi vulnerabilă, dincolo de mândrie, frică şi dorinţa de a se proteja.
Frica este dublată ca personaj, sugerând fricile care sunt conştientizate, asumate şi care tind să dispară, antrenând şi dispariţia unuia dintre personajele-Frică. Apoi, profesoara şi eleva rebelă sunt alţi doi pitici pe creier, care ilustrează conflictul dintre frica de eşec, de consecinţele propriilor acţiuni şi, de cealaltă parte, necesitatea de revoltă, curajul de a-ţi exprima propria părere, de a înfrunta autoritatea. Aici tema discuţiei dintre personaje este cea a şcolii, atingându-se nişte probleme de nuanţă: cea a respectului (cum poate un elev să respecte dacă nu este la rândul său respectat?), cea a limitelor care îngrădesc libertatea şi dezvoltarea elevilor şi cea a asumării greşelilor (profesorul care are suficientă integritate pentru a recunoaşte că a greşit).
Piesa ajunge la o explorare profundă a laturilor personalităţii umane, a resorturilor interioare, a fricilor care ne paralizează şi ne împiedică să acţionăm. Frica de penibil e reprezentată printr-o entitate galbenă care o învăluie pe Ada cu totul, formată din trei voci acuzatoare, mecanisme ale conştiinţei responsabile de second-guessing, într-un fel, de autosabotare.
Mulţi dintre pitici au şi scurte monoloage care prezintă texte de pe blogul Adei. De asemenea, unul dintre pitici este latura de scriitoare a Adei. Una dintre întrebările cele mai importante ridicate de piesă este despre cât de dificil este să fii tu însuţi. Mulţimea entităţilor rezidente în mintea Adei ne duc la o altă întrebare: care tu însuţi? Cum este cineva cu adevărat, chiar şi în momentele de libertate , când este mai puţin copleşit de frici şi de blocaje?
O altă problemă ridicată este cea a pierderii de sine la începerea unei relaţii şi, implicit, refuzul întregii fiinţe de a se schimba şi de a se lăsa deschis faţă de celălalt.
Când ţi se întâmplă să te îndrăgosteşti
Jocul celor doi actori din rolurile principale, Ilinca Anamaria Prisăcariu şi Florin Aioane, este atât de natural şi replicile lor curg atât de firesc, încât tinzi, ca spectator, să accepţi cu foarte mare uşurinţă convenţia teatrală. Relaţia dintre personaje creează astfel radiografia sentimentului de dragoste. Nu este vorba de iubire din aceea declamată, cu "te iubesc"-uri răsunătoare şi patosul exagerat al marilor drame amoroase. Dimpotrivă, sentimentul este negat până în momentul când negarea lui devine imposibilă. Şi ceea ce se vede pe scenă generează astfel un sentiment estetic atât de puternic spectatorilor, tocmai prin fragilitatea emoţiei, prin stările greu de definit, prin replicile awkward şi pauzele şi mai awkward dintre ele, dincolo de care dorinţele şi fricile personajelor devin aproape palpabile.
Spectatorul poate astfel să vadă, in real time, naşterea sentimentului. Din fiecare replică în spatele căreia se ascunde o intenţie ce deseori contrazice cuvintele în sine. E un spectacol de o inocenţă incredibilă, care prezintă felul în care două persoane se pot apropia una de cealaltă, în ciuda mândriei celor doi şi a iniţialei lipse de încredere. Atât de emoţionantă este persistenţa şi răbdarea personajului masculin, care, printre altele, reuşeşte printr-o poveste total cusută cu aţă albă să obţină numărul de telefon al fetei şi care, treptat, o lasă să afle că e un cititor mai mult decât fidel al blogului ei şi al paginii sale de Facebook, de unde ascultă melodiile pe care le ascultă şi ea. O astfel de melodie este şi cea care devine, în piesă, soundtrackul momentelor celor doi: The Golden Filter - Memorial Day.
Scenografia este simplă: o bancă şi un tavan plin de cocori de hârtie. Unul dintre cele mai frumoase momente ale piesei este cel în care, pe melodia mai sus menţionată, cei doi se întind să privească tavanul, Ada purtată pe braţele piticilor ei şi atinge păsările de hârtie.
Este un spectacol care copleşeşte prin autenticitate. Nimic nu a părut forţat, iar naturaleţea reacţiilor liceenilor creează o experienţă specială şi foarte intensă. De asemenea, spectacolul are şi momente comice foarte reuşite. Această piesă îşi are locul pe scenele marilor teatre din ţară, şi asta nu doar pentru că tinerii ar merita să o joace acolo, ci şi pentru că, în opinia mea, oamenii au nevoie să o vadă.
Un prieten mi-a spus odată că, pentru el, o piesă bună nu este cea în care poţi afirma la final cât de bine au jucat actorii sau cât de inspirată a fost regia sau scenografia etc., disecându-i astfel componentele, ci cea care provoacă o modificare în spectator. Piesa trezeşte astfel în el mecanismele propriei sale vieţi, emoţii, amintiri, reacţii, legături. Eu, cel puţin, am asistat la povestea perfectă de iubire de liceu, povestea pe care ne-am dorit-o (şi încă ne-o dorim, poate) cu toţii şi care nu a fost să fie.
Pe final am ajuns la lacrimi - nu de tristeţe, ci de frumos: de cât de frumos a fost totul. Drumul de la ieşire nu a mai fost la fel cu cel de la plecare (deşi tot pe acolo am luat-o), apoi mi-am aprins o ţigară, am mai vorbit puţin cu alţi oameni cărora le dăduseră şi lor aşa, discret, lacrimile şi după asta am fost (temporar) în pace cu universul. Aş folosi şi termenul catharsis ca să descriu, dar mi se pare uşor pretenţios :)
Foto: Adi Bulboacă
Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..