Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Portret. De-portret. Anti-portret: Ilinca Prisăcariu şi ampiticipecreier.com la Ideo Ideis, 2014


august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O privesc şi nu ştiu de unde să o iau. Nici acum, după ce am cunoscut-o. Citindu-i regulat, în ultimii doi ani, textele publicate în fiecare săptămână la Ceaiul de joi dimineaţă, mi-am compus nenumărate imagini legate de Ilinca Anamaria Prisăcariu, chiar dacă niciuna nu putea să prindă un contur stabil, definitoriu. Ilinca Anamaria Prisăcariu, cea care la 18 ani ştie să scrie, să joace şi să regizeze. Probabil că are potenţialul de a fi şi olimpică la multe discipline, sunt convinsă de asta. Încercând să sedimentez un tablou unitar al adolescentei care e când gravă, când senină ca un fluturaş care se ridică amuzat pe deasupra cuvintelor, când îndrăgostită, când revoltată, mi-am dat seama că Ilinca poate fi în sute de feluri. Pe 24 august 2014, în prima mea zi de Ideo Ideis, am făcut cunoştinţă cu ea pe fugă. Ilinca nu putea fi altfel, într-adevăr: hotărâtă, cu un look aparent cuminte, dar în realitate foarte clar articulat, cu o privire în care pur şi simplu i se pot citi toate lecturile şi toate amprentele culturale care au marcat-o. Tipul caracterologic pe care, cu puţin efort, un regizor cabotin de şuşă hollywoodiană ar reuşi să o plaseze pe postul de inadaptată nerdish.


Din fericire, suntem departe de decorurile în care fata-deşteaptă-şi-puţin-sociopată îşi împlineşte funcţia în mecanismul care o va propulsa mereu tot pe Barbie. Că aşa trebuie să fie acolo. La Ilinca e altfel. Pentru că personalitatea ei e prea mare şi poate periculos de vastă pentru vârsta ei ca să poate fi o rotiţă subjugată de mecanismul altcuiva. Aşa că şi-a făcut propriul text. Propria montare. Tot. Ea. ampiticipecreier.com, spectacolul jucat de Atelierul de teatru de la Botoşani, coordonat de Lenuş Moraru, este, în cea mai mare parte, contribuţia Ilincăi Anamaria Prisăcariu. Dar nu pentru că e "cea mai bună". Nu pentru că poate. Ci pentru că nu mai poate.

Dacă ar fi fost elevă în comunism sau în primii ani de după Revoluţie, cred că Ilinca ar fi fost în aceeaşi măsură un elev de succes. Poate chiar genul acela de elev enervant de perfect. Cel care defilează cu toate premiile, cel de care toţi profesorii trag să meargă la şi mai multe concursuri, la şi mai multe olimpiade. Genul ăla de copil care merge cu fruntea sus peste tot. Pentru că poate. Dar suntem în 2014, la Botoşani, şi în spatele Ilincăi nu stă o armată de profesori specializaţi în eficienţă şi succes la comandă, ci câţiva colegi la fel de îndrăgostiţi de teatru ca şi ea. Şi Lenuş, cu resurse inepuizabile de dăruire şi inspiraţie. Dar Lenuş nu este nici ea tocmai o "profesoară", este un meşter conştiincios care zideşte alături de ei. Colegi, nu discipoli. În peisajul ăsta, Ilinca pune în mişcare tot ce e în jurul său. La propriu şi la figurat. Am văzut-o, în pauza dintre spectacolele pentru liceeni, cum se agita să fie totul bine pus la punct pentru reprezentaţia lor din 25 august 2014. Nu că ar fi fost cineva care să stea degeaba - vă asigur că liceenii de la Atelierul de teatru şi-au luat misiunea în cel mai serios mod cu putinţă când şi-au spus Atelier. Ştiu să facă de toate, fiecare e conştient că nu a venit acolo doar ca să "dea bine" în lumina reflectoarelor. Adună, strâng, montează, muncesc.


Şi spectacolul începe! Textele răvăşitoare ale unei adolescente atipice (şi dacă vi se pare că alăturarea este o redundanţă, trebuie să vedeţi spectacolul - da, chiar există adolescente atipice), atmosferă frântă dintr-un soi de Xavier Dolan trecut prin şcoala minimalismului japonez, soluţii inedite pentru a-i da fiecăruia dintre piticii din cap sau bobocilor o partitură semnificativă. Fata care nu vrea să fie fată, pentru că asta e cam lame, dar nu poate să fie nici băiat. Dar nici cu un băiat. Tocmai pentru ca fata nu vrea să fie cum i se spune că trebuie să fie fata. Între timp, fraze în care mă simt expulzată ba în dramaturgia feministă avangardistă, ba în cadre translucide cu amprenta Aglajei Veteranyi. Ilinca, respectiv Ada din piesă, e în multe feluri. În atât de multe feluri încât ar putea să se descompună dacă nu s-ar sprijini de teatru. Care - e clar - o sprijină devotat la rândul lui.

Autoarea textului ampiticipecreieri.com nu este eleva de succes multifuncţională şi hipereficientă. Teatrul a smuls-o la timp din capcana perfecţiunii sterile. Iar montarea ampiticipecreier.com nu este creaţia cuiva avid de autoflatare şi care a prins, cu inteligenţă pragmatică, o ocazie bună în care să îşi scoată eul la aplauze. Şi ne amintim toţi cât de fine sunt, în adolescenţă, graniţele dintre ură faţă de sine şi tendinţe auto-omagiale. ampiticipecreier.com este un produs tehnic aproape impecabil, dar toată munca asta şi toată arhitectonica riguros gândită ar fi fost definitiv subminate dacă prin text s-ar fi strecurat un autoportret mistificat şi victimizant. Ada nu este întotdeauna doar adolescenta "de nişă" care scrie, citeşte şi mărturiseşte că aparţine de drept trupei de teatru la ale cărei audiţii se prezintă. Ada e şi nesuferită. Adei îi mai scapă şi puţină autosuficienţă. Ada urlă uneori că e neînţeleasă, dar înţelegem pe ici-colo că nici nu prea îşi doreşte să fie înţeleasă. Asta este ceea dă viaţă cu adevărat textului şi montării ei. Pentru că, slavă Domnului, nu asistăm la un şir de imagini desprinse din viaţa unui olimpic care nu vreau să supere pe nimeni sau a unei adolescente care aspiră la sihăstrie. Ci, mai degrabă, în Ada se întreţes toate contradicţiile inerente unei adolescente cu ambiţii mari, dar pentru care inteligenţa şi profunzimea par să ducă prea adesea mai mult la autosabotare decât la succes.


ampiticipecreier.com, un proiect care i-a făcut pe toţi colegii Ilincăi să roiască inevitabil în jurul ei, nu este un act de narcisism. Este, din contră, o exorcizare a demonilor egoismului şi egotismului care îi bântuie inevitabil pe toţi adolescenţii binecuvântaţi cu mai multe daruri. Dacă Ilinca ar fi vrut să ofere lumii numai acea persona inatacabilă şi mereu studiată a sa, şi-ar fi putut găsi nenumărate alte căi de manifestare a acelui ego. De exemplu, în nenumăratele competiţii groteşti care transformă prematur elevii în mici manageri urâcioşi şi antipatici. Ilinca a ales să rămână în teatru, acolo unde perfecţiunea se va arăta fatală şi neputincioasă în confruntarea cu adevărul. Acolo unde se va trezi adesea neînţeleasă şi răstălmăcită în cuvinte şi intenţii de către colegi. Şi îi doresc să fie cât mai des neînţeleasă, pentru că nu adularea necondiţionată o va maturiza artistic, ci toate acele momente în care va trebui să sape în ea de zece ori, de cincizeci de ori, de o sută de ori până va găsi calea prin care să îşi transmită mesajul. Şi dacă nu va găsi modul în care să facă asta, va trebui să îmbrăţişeze spiritul de umilinţă şi să asculte. Dintre toate căile care îi stau în faţă unui copil atât de înzestrat, Ilinca şi-a ales-o pe cea mai grea, cea mai fragilizantă şi sinuoasă. Calea care la un moment dat s-ar putea să o arate în feluri în care poate nu şi-ar fi dorit niciodată să se vadă.


Întrezăesc în Ilinca ceea ce am fost, în parte, eu însămi la vârsta ei, dar şi mai mult, ceea ce mi-aş fi dorit să fiu. Eu am fost prea speriată să îmi iau în serios porniri neconsfinţite de cadrul pătrat, perfectizat şi aplatizat al tuturor canoanelor reale şi inventate de mintea mea la fel de populată de pitici ca a Adei. Dar în ceea ce o priveşte pe Ilinca, am convingerea că, dacă la 18 ani a reuşit să îşi seducă, supună şi elimine piticii, va şti întotdeauna cum să se descurce cu ei. Mi-aş dori ca peste zece, cincisprezece sau douăzeci de ani să o văd strălucind cu acelaşi entuziasm nu în numele ei, ci tot în numele teatrului. Adevărata provocare a unei artiste ce şi-a creat deja o viziune nu va fi profesionalismul pe care, fără nicio îndoială, şi-l va însuşi admirabil, ci reînnoirea perpetuă a legământului de solidaritate cu colegii. Fără de care, până la urmă, nici nu putem vorbi despre Ilinca Anamaria Prisăcariu. Şi nici despre Ada.

Pentru că Ada este - aşa cum scenografia o şi indică atât de plastic - un conglomerat de pitici care la un moment dat pricep că trebuie să tindă spre unitar dacă vor să supravieţuiască. De aceea, când am vorbit despre Ada, nu m-am referit nicio clipă la o singură identitate, ci i-am avut în gând pe absolut toţi piticii & celelalte "creaturi" miraculoase care au făcut ca membrele să devină un Corp. Ei sunt Alexandru Acsinte, Alexandru Afloarei, Aida Boca, Lorin Buzilă, Carina Cozminschi, Cezara Florescu, Bianca Ionescu, Maria Maftei, Alexandra Mariniţu, Emma Mateciuc, Şerban Mihai, Anamaria Rusu, Gabriel Tizu, Raluca Viziteu, Eugenia Dobrotă, Răzvan Wolf (piticii); Irina Artenii, Alexandru Ivănoiu, Oana Jipa, George Maftei, Ştefana Micu, Claudia Moroşanu. Şi, desigur, Florin Aioane, interpretul lui Daniel, cel fără de care nu ni s-ar fi livrat o Ada splendidă în contradicţiile ei. Contradicţii, emoţii şi fiori tulburător redate muzical de la fel de tânărul Şerban Mihai. Vlad Galer şi Sabina Balan şi-au adus şi ei contribuţia esenţială în structurile poetice din piesă.


Vă rog să citiţi numele fiecărui elev în parte şi să le ţineţi minte. Nu le-am scris numele doar ca să mă achit de o formalitate. E simplu: tăiaţi un singur nume din listă şi nu am mai fi avut acelaşi spectacol vibrant pe care ni l-a dăruit Atelierul de Teatru din Botoşani. Toţi sunt minunaţi, toţi în mod egal expuşi vulnerabilităţii care se insinuează atât de perfid uneori în ceea ce ne place să numim magia teatrului.

După ce m-am întâlnit cu Ilinca la finalul spectacolului, am vrut neapărat să o îmbrăţişez. Prima dată când am văzut-o, deşi am rezonat de la început cu vibe-ul ei plin de forţă, mă gândeam că este în mod sigur o fată cerebrală în preajma căreia, indiferent de vârstă, sex, statut, e mai precaut să nu fii prea emotional. Auzind în spectacol piticii şi angoasantele lor incantaţii "Eşti penibilă, eşti penibilă", am zâmbit liniştită. Când veţi simţi impulsul de a o-mbrăţişa pe Ilinca Anamaria Prisăcariu, fata aia foarte deşteaptă, tunsă scurt şi care de sub ochelarii ei poate să te strivească dacă vrea, nu ezitaţi să o faceţi. Vă veţi elibera, cu siguranţă, măcar de câţiva pitici. 


Credit foto Adi Bulboacă

Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..



 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014
 Toate articolele despre ampiticipecreier.com
 Toate articolele despre Atelierul de teatru, Botoşani


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Noaptea teatrului tânăr - Ideo Ideis @ Bucureşti, 2014, Oana Hristea
 POW! Ideo Ideis vine la Bucureşti! - Programul Nopţii Teatrului Tânăr, 2014, Comunicat de presă
 Trecut-prezent (III): În căutarea teatrului frumos - Momo, Ana Creţu
 Trecut-prezent (II): Actorii-creatori - Momo, Andrei Gheorghe
 Îmi plac personajele dure şi corecte! - Ideo Ideis, 2014, Beatrice Lăpădat, un interviu cu Maria Dane
 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer