Seara a început cu Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră, BB 117, scris de Bela Bartók. Nu pot spune că sunt o mare pasionată de Bartók, iar interpretarea orchestrei mi s-a părut un pic aridă. Combinată fiind cu opţiunea violonistului pentru o redare mai mult tehnică, a rezultat o primă introducere în program interesantă, dar care nu mi-a stârnit emoţii particulare. Am aşteptat să văd cum vor ataca Simfonia a patra în mi minor, op. 98 de Brahms. Şi iată că răbdarea şi-a găsit fructul căzut lângă rădăcini.
Simfonia a patra de Brahms este un exemplu de revelare a tainelor în mod progresiv, de rearmonizare cu motivele încastrate în secretele universului. Este o lucrare ce evoluează de la lumină spre întuneric, contrastant cu alte simfonii de secol XIX în care sfârşitul aduce cu sine o abundenţă de optimism şi de vivacitate.
Această simfonie este ultima compusă de către Brahms, în cursul unei retrageri într-o zonă muntoasă liniştită, în anul 1884. În biografia făcută lui Brahms, Jan Swafford scria despre această compoziţie că reprezintă "o lucrare funerară ca o moştenire lăsată de către compozitor pentru o lume în pace, pentru o burghezime austro-germană care a valorizat şi a înţeles muzica mai mult decât orice altă cultură, pentru Viena dulce pe care a cunoscut-o, pentru iubirile lui pierdute".
Călătoria muzicală propusă de către Brahms de la prima sa simfonie la aceasta este una melancolică, de la exuberanţa şi încrederea în forţele suficiente pentru a schimba ceva în lume la resemnarea stăpânită, matură, calmă în faţa vieţii. Este o călătorie realistă, şi da, ne-am dori-o altfel, însă uneori acceptarea a ceea ce este inevitabil reprezintă un semn neîndoielnic de înţelepciune şi astfel, de victorie, în pofida aparenţelor. Deşi această simfonie reprezintă mai degrabă o cădere treptată în întuneric, ea păstrează o putere de atracţie enormă. Îţi este imposibil să nu pătrunzi în această lume descrisă de către Brahms în note atât de tânguitoare. Iar în momentul în care eşti acolo, devii una cu muzica, te ataşezi spiritual unei realităţi concrete şi dezlipeşti din înţelepciunea pe care Brahms a haşurat-o printre note.