Orchestra aleasă pentru această seară a fost Orchestra Naţională Radio, care mi s-a părut de departe cea mai pasionată, cea mai dinamică, cea mai la obiect şi cea mai măiestrită dintre orchestrele prezente până acum în festival. Nu spun asta din motive subiective, ci pur şi simplu pentru că au fost electrizanţi, carismatici, impecabili. Dirijorul a fost unul foarte tânăr, Case Scaglione, legat de care în momentul în care l-am văzut păşind pe scenă mi-am permis intrinsec câteva îndoieli, fondate în principal pe ceea ce puneau eu pe seama lipsei lui de experienţă. Dar aş! Mi-am dat foarte repede seama că este cât se poate de promiţător şi de vibrant, cu o energie suplă şi inteligentă. A rezonat perfect cu orchestra şi şi-a îndeplinit rolul într-un mod cât se poate de iscusit.
Sala Radio a fost plină ochi! Cred că acest lucru s-a datorat şi prezenţei violonistului Alexandru Tomescu, o altă figură extrem de carismatică şi de plină de însufleţire. În prima parte orchestra a interpretat Preludiul la după amiaza unui faun de Debussy, apoi a urmat o piesă mai puţin cunoscută de Strauss, Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 8. Tomescu a executat partea violonistică ireproşabil, pulsatoriu, trecând muzica din filtrul vioarei în fibrele tuturor din sală.
Iar partea a doua a fost compusă din Simfonia a treia de Brahms şi un bis, ca desert, precum a glumit dirijorul, Dansul ungar nr. 5 de acelaşi divin şi meşteşugit Brahms.
Simfonia a treia de Brahms este o reprezentantă halucinantă a genului, şi una cu o particularitate foarte interesantă pentru timpul ei: faptul că fiecare dintre cele patru mişcări se încheie lent, tăcut, fără zvâcniri sau pulsaţii, fără impetuozităţi sau energii nucleare. Această simfonie este considerată de mulţi critici ca fiind cea mai personală dintre simfoniile compozitorului, datorită faptului că încorporează elemente din Simfonia a treia a lui Schumann, pe care Brahms l-a cunoscut atunci când avea 20 de ani, iar Schumann 43, şi în timp cel din urmă a devenit mentorul şi promotorul celui dintâi. După o criză, Schumann a încercat să se sinucidă, aruncându-se în Rin, apoi a fost închis într-un azil, unde a şi murit. În timpul în care Robert Schumann se afla în azil, Brahms s-a îndrăgostit de soţia acestuia, Clara Schumann, una dintre cele mai apreciate pianiste ale timpului ei. Susţinerea lui Robert Schumann, combinată cu tragismul sfârşitului vieţii lui şi cu pasiunea vinovată pe care Brahms a dezvoltat-o pentru Clara l-au marcat pe acesta în mod definitiv.
Robert Schumann şi-a numit Simfonia a treia Simfonia Rinului. Faptul că Brahms alege ca notele de început ale simfoniei sale să fie preluate din cea a lui Schumann poate fi înţeles ca o rememorare a maestrului său, ca o trecere în timp şi actualizare a propriei vieţi prin prisma amintirilor. După o succesiune de suişuri şi coborâşuri, de extazuri şi de nostalgii, simfonia se încheie încet, prezentându-se ca o reflecţie tomnatică asupra vieţii.
Interpretarea Orchestrei Naţionale Radio, precum am spus, a fost impecabilă, întreaga experienţă m-a luat şi m-a transformat ca pe un aluat nedospit. Nu mă aşteptam ca acest lucru să se manifeste într-un mod atât de pregnant, ba chiar în momentul în care am ajuns la Sala Radio eram mai degrabă un soi de melc murat şi înfrigurat, cuprins de griji şi de anxietăţi. Am fost luată complet pe nepregătite şi transformată în mod hotărâtor. Când am ieşit din sală, după ora 21, pe strada Berthelot cuprinsă de întuneric, frig şi ploaie m-am simţit cu adevărat fericită, golită de orice greutate şi eliberată de orice încordare. Recomand această simfonie cu toată inima, în orice context, este una dintre acele descoperiri înnoitoare care schimbă trecerea şi percepţia timpului.