După ce am ridicat fanionul de spoiler alert, amintesc în ce constă Experimentul Bucureşti, atât povestea filmului, cât şi experimentul cinematografic pe care îl propune, nu aşa cum se promovează el în sinopsis-uri, ci aşa cum e încasat după vizionare. În circa 60 de minute de film, 50 de minute reprezintă analiza unui fenomen denumit "Experimentul Bucureşti", presupus a fi avut loc în anii premergători Revoluţiei din 1989, în dezvoltarea căruia au participat inventatorul Justin Capră şi un anume Daniel Bilţ, prin care "omul comunist" putea fi transformat în "omul capitalist" cu ajutorul unor frecvenţe sonore şi al unor mantre individualist-materialiste, aplicate chiar pe unul din primii cobai, pe numele său Andrei Juvină. Fenomenul social e urmărit în paralel şi analizat prin povestea de dragoste între Andrei Juvină (devenit, deci, un capitalist convins) şi fosta cântăreaţă de muzică uşoară Carmen Anton. Ei se iubeau, dar din cauza experimentului şi, implicit, al capitalismului sugător de suflete şi idealism, nu se mai iubesc. Cu zece minute înainte de finalul filmului suntem informaţi de un insert că Andrei Juvină şi Carmen Anton-Juvină sunt căsătoriţi de 30 de ani şi că "Experimentul Bucureşti" nu a existat niciodată. DAR, "Experimentul Piteşti" da! Aşadar, plus zece minute de interviu cu Aristide Ionescu care povesteşte cum a fost torturat de comunişti.
When you put it that way... nu prea înţelegi ce are a face capra cu varza.
Însă regizorul, Tom Wilson, mărturiseşte că intenţia lui iniţială a fost să facă un documentar veridic despre fenomenul Piteşti, DAR (aşa cum în toate poveştile bune există un "dar" care marchează trecerea la un punct culminant) a realizat că acest lucru ar fi practic imposibil, sau cel puţin foarte greu, aşa că a hotărât să facă un documentar despre cum noi, societatea actuală, suntem minţiţi şi manipulaţi să credem în false probleme aclamate de media şi ne poziţionăm singuri la o distanţă imensă de adevăratele probleme care sunt lângă noi (recte, Aristide Ionescu, pe care nu l-a întrebat nimeni la Acces Direct - Cum a fost dom'le cu tortura?!), başca e vorba şi despre istoria recentă a naţiunii noastre. Mai mult, regizorul îşi asumă faptul că joacă ruleta rusească cu publicul şi că experimentul cinematografic constă în a lua senzaţia de dezamăgire-debusolare-furie, ca proaspăt spectator, şi de a o folosi în scopul cercetării individuale a fenomenului Piteşti - senzaţie care e oricum simetrică cu cea pe care o trăim noi, ca naţiune, ontologic vorbind, cu privire la trecutul nostru. Aşadar, nu am să-mi înfrânez ironia şi am să explic cum m-a lovit glonţul şi de ce cred că nu e bine să tragi cu gloanţe oarbe.
Nu poţi demonstra că eşti împotriva unui principiu, aplicând acel principiu. Poţi întoarce lumea împotriva acelui lucru, poţi revolta, dar revolta se va îndrepta asupra ta, nu a principiului. E ca şi cum ai trage în cineva şi apoi i-ai spune Blame it on the gun!, adică, dragi spectatori, v-aţi revoltat că v-am minţit? Să vedeţi cum vă minte sistemul! Discursul lui Tom Wilson (discursul lui, nu discursul lui cinematografic) seamănă de departe cu intenţia brechtiană de a detaşa publicul de empatia burgheză şi de a-l aduce cu nasul în realitatea dură a războiului şi a faptului că teatrul nu viaţă, e iluzie. Însă Brecht face asta asumat, declarându-şi convenţia de la început. Şi chiar dacă, să zicem, cineva vede o piesă brechtiană fără a şti la ce să se aştepte, acel cineva primeşte pe parcursul spectacolului, gradual, toate indiciile necesare aderării la convenţie, astfel încât, sentimentul acumulat la final, să vină din interiorul spectatorului, ca o consecinţă conştientă a vizionării spectacolului. Or, Experimentul Bucureşti nu împiedică empatia spectatorului, ci o provoacă şi o trădează, ca mai apoi, transformată în emoţie raţională, să o ghideze spre alt subiect. Iar empatia nesatisfăcută egal frustrare, iar frustrarea e un material greu, nemodelabil, pe orice subiect ai încerca să-l lipeşti.
De ce e "nesatisfăcută"? Faptul în sine de a fi minţit la cinema nu e un capăt de ţară. Dacă privim cu puţin cinism, până la urmă, orice ficţiune e o minciună, sau, mai abitir, orice încercare de a pune realitatea într-un cadru ajunge să fie, deontologic cel puţin, o minciună. Însă, paşaportul pentru minciună (cel puţin în cazul acestui film) are două modalităţi de obţinere.
Una, e o minciună atât de bună, încât empatizăm total cu personajele şi credem până la capăt povestea falsului documentar, astfel încât, la final, putem lăsa orgoliul deoparte şi-l felicităm pe regizor că ne-a minţit. Sau a doua, era o minciună demascată, la care, odată conştientizată, ne putem dedica atenţia şi energia observării şi aprecierii mecanismelor ei (cum ar fi făcut-o Brecht, iată), totodată înţelegând the big picture, adică problema socială asupra căreia ni se atrage atenţia. Filmul lui Tom Wilson (mă refer la prima parte) se situează, însă, la graniţa perfidă între cele două cazuri, într-o nuanţă de gri care nu te lasă nici să-l crezi până la capăt, nici să sesizezi ironia şi să mergi cu ea. Un motiv ar fi combinarea nefericită a unor elemente de ordin tehnic şi tematic. Decupajul foloseşte într-o proporţie foarte mare codurile ficţionale (un personaj e filmat în trei unghiuri diferite ieşind dintr-un spaţiu, făcând o acţiune sau o mărturie, plus muzică de atmosferă pe fundal - la un moment dat te întrebi ce caută regia acolo), dar nu în scopuri estetice, care ar fi scuzat astfel de intervenţii. De altfel, tot filmul are un aer de low budget, care până la un punct se adaugă verismului căutat de film, dar la un moment dat devine pur şi simplu, deconcentrant. Cu toate acestea cea mai mare parte a filmului se bazează pe interviuri, adică un cod specific documentarului, dacă nu chiar reportajului. Peste asta se adaugă prestaţia actoricească, pentru că la final putem vorbi de prestaţie actoricească şi nu de personaje reale, care, oricât s-ar baza pe naturaleţea unor neprofesionişti jucând, trezeşte suspiciuni - vezi momentul cu Daniel Bilţ, presupusul guru capitalist care demonstrează (în engleză!) principiile experimentului său, jucând aproape la limita de cioacă personajul colorat, plus, jurnalistul Mircea Toma, din gura căruia auzi un discurs, clar pus pe hârtie dinainte. Aşadar, la finalul celor 40 de minute de frământare (ori e un documentar despre o poveste de dragoste, ori despre un experiment), rămâi cu frustrarea că ţi-ai pierdut timpul punându-ţi aceste întrebări şi încercând să salvezi filmul ori de o filmare naivă, ori de un subiect nepregătit. În orice caz, cu gustul amar că ai văzut un documentar prost, care, başca, nu e documentar. Iar ultimele zece minute nu pot schimba asta.
Bun, să zicem că e un mockumentary sau un documenteur, ca să sune mai bine, însă o componentă de bază a acestora este efectul parodic scontat. E vorba practic de o anumită atitudine pe care o ai asupra unui subiect pentru a valida o percepţie personală asupra lui, şi chiar dacă nu se reflecta acest lucru în felul în care realizezi filmul (nu spune nimeni că trebuie să iei la mişto sau să "parodiezi" per se subiectul) subiectul la care te raportezi este unui singur, funcţionând ca o constantă. În schimb, Tom Wilson alege să deturneze punctul de referinţă aproape la 180 de grade (în falsul său documentar era vorba de un comunist transformat în capitalism, în realitate e vorba de un intelectual transformat în comunist, prin mijloace diferite, dar în esenţă invazive). În concluzie, chiar dacă regizorul afirmă că intenţia lui nu a fost să regizeze un mockumentary, cu toate că îl pasionează genul, dar nici un cíné-vérité, ci o poveste ficţionalizată într-o anumită măsură, până la urmă a ieşit o struţo-cămilă bazată pe un mare stunt de marketing (un what if dus la proporţii mult prea mari) care poate fi aplaudat pentru curaj (deşi nu sunt sigură dacă termenul în acest caz nu e sinonim cu "teribilism"), dar care nu şi-a atins ţinta.
Totuşi, filmul este o experienţă cinematografică pe care o recomand, dar pusă, mai degrabă, sub tutela filmului experimental. Ca să ştim de-o treabă.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..