Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Faţa nevăzută a frumuseţii - Flowers in the Shadows la Astra Film Festival, 2014


, un interviu cu

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Miss Kyra Kyralina este un concurs de frumuseţe şi farmec personal pentru femeile nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere - un concurs de expresie socio-estetică, cum îl descrie domnul Sergiu Ruba, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România şi membru al juriului - care are loc în fiecare an la Brăila. Cum valorizezi frumuseţea, trecând peste clişeul "frumuseţea e în ochiul privitorului" (atât participantele, cât şi o parte din juriu sunt nevăzători), cum poţi aplica o formă asupra unui fond diametral opus? Te aştepţi ca la un concurs de acest gen să vezi fete tinere, în formă, costume de baie şi poziţii de poză la fiecare pas, însă, cu toate că desfăşurarea evenimentului, atmosfera şi emoţiile sunt aproape aceleaşi, Miss Kyra Kyralina sfidează aceste reguli, încercând să exploateze caracteristicile spirituale ale participantelor. Şi e la fel de ironic că un film (mijloc prin excelenţă vizual) încearcă să relateze acest lucru, precum e afirmaţia lui Sergiu Ruba din film "juriul va aprecia fantezia, imaginaţia, graţia, curajul." Ironia e pentru noi, cei care privim din afară. Filmul încearcă să treacă peste aceste ironii. Olivier Magis, de origine belgian, e la al doilea film pe acest subiect, primul fiind Ion, o poveste a unui nevăzător din România, care e ofiţer în poliţia belgiană. Flowers in the Shadows / Flori în întuneric este al doilea său documentar, proiectat în premieră internaţională la Sibiu.
 
Sabina Balan: Ai simţit că e în favoarea ta faptul că personajele tale sunt nevăzătoare? Se raportau altfel la camera de filmat? Erau mai naturale?
Olivier Magis: Am avut oportunitatea încă de acum un an de a întâlni şi de a cunoaşte oameni cu probleme de vedere atât din Belgia, cât şi din România, pentru filmul Ion, care a fost proiectat la ediţia trecută a Festivalului Astra, iar în ceea ce priveşte relaţia cu aceşti oameni, e mai mult o chestiune de comportament. Ei se ghidează foarte mult după vocea celor care le vorbesc, după cuvintele pe care le folosesc, îşi pot da seama foarte uşor cu cine au de-a face doar din tonul vocii. Aşa că, atunci când le-am cunoscut pe femeile pe care urma să le filmez, am ştiut cum să mă prezint şi să le prezint proiectul, astfel încât să nu le fie frică de acest lucru sau să se simtă jenate.
 
S.B.: Aşadar, ele erau conştiente că sunt filmate, de fiecare dată când erau filmate?
O.M.: Înainte de începerea concursului propriu-zis, a existat o întâlnire dintre participante, juriu şi noi, echipa de filmare, în care domnul Sergiu Ruba ne-a prezentat pe fiecare şi a cerut consimţământul femeilor, iar fiecare dintre ele a fost de acord, aşadar, ştiau că vor fi filmate. Bineînţeles că nu puteam să le cer voie de fiecare dată când dădeam drumul la cameră, dar, datorită faptului că au un simţ auditiv foarte dezvoltat, sunt sigur că de fiecare dată puteau să-şi dea seama când noi eram acolo, până la urmă nu am încercat niciodată să trişăm, să fim nişte ninja, nici nu aveam cum, eram doi sau trei oameni şi un trepied pe care îl mutam de colo colo. Aşa că nu puteam să folosim asta "în favoarea" noastră. În plus, fiecare participantă cu probleme de vedere avea un însoţitor, care era în permanenţă cu ea, o rudă sau un voluntar de la Asociaţia Nevăzătorilor din România, care o ajuta şi care îi spunea că noi suntem acolo. Dar, ce-i drept, lucrând cu aceşti oameni, am observat că, fiind nevăzători sau cu deficienţe de vedere, au o altă relaţie cu oglinda, cu reflexia lor în oglindă şi, deci, cu mimica lor facială, decât o au cei fără probleme. "Naturaleţea" lor în faţa camerei vine atunci din chestia asta, din lipsa acelui self awareness, pe care restul oamenilor îl au.     
 
S.B.: Ţi-a fost mai uşor să lucrezi cu nevăzătorii decât cu însoţitorii lor, de exemplu?
O.M.: Nu m-am concentrat foarte mult pe acest aspect. Pentru mine, filmul în general, şi mai ales documentarul, e ca un joc. Şi eu, şi personajele ştim regulile jocului şi alegem să-l jucăm. De fiecare dată când filmez pe cineva sau cu cineva, le spun "Hai să jucăm acest joc. Ne prefacem că eu nu sunt aici, nici camera, continuă să faci ceea ce ai fi făcut dacă eu nu eram aici." E o convenţie. Uite, dacă vrei neapărat o diferenţă, persoanelor nevăzătoare nu a trebuit să le spun niciodată "Nu te uita în cameră, nu întoarce capul, nu te mişca, nu ieşi din cadru.", pentru că nu se pot raporta la asta, în schimb de fiecare dată când erau filmate, aveau mult mai multă grijă la felul cum vorbeau, la ce spuneau, la ce cuvinte foloseau şi dura puţin până ce să se obişnuiască, să uite de asta şi să "dea drumul la frânghie", ca să zic aşa. În cazul însoţitorilor lor sau al altor persoane, era fix invers.
 
S.B.: Foloseşti la un moment dat în film câteva cadre filmate frontal, cu personajele tale în iarbă, în care pare că ele nu ştiu că sunt filmate, iar vocea lor povestind e montată peste materialul vizual. Asta ar fi transcrierea vizuală a ceea ce mi-ai spus mai devreme despre self awareness?
O.M.: Da. De fapt, în acest film, am refuzat total orice stilistică legată de jurnalism, de pur interviu, de reportaj. Aşa că am ales acele cadre în iarbă din simpla dorinţă (şi tehnică...) de a le da încredere personajelor mele, mai mult decât aş fi făcut-o dacă le-aş fi pus să vorbească între ele la o masă. A fost pur şi simplu aşa, eram într-un parc înainte ca fetele să meargă la coafor pentru concursul ce avea să înceapă seara, şi în timp ce aşteptau să intre la coafor, le-am rugat pe fiecare în parte să se aşeze, să se relaxeze pentru câteva minute şi să povestească diferite lucruri. Nu au fost întrebări aşa cum ar fi făcut un jurnalist, au fost subiecte - cel mai mare vis al tău, povesteşte-mi despre familia ta, despre cum te simţi în societate etcetera. După care dădeam drumul la cameră, plecam de lângă ele, iar când ele simţeau că au terminat, ridicau o mână, iar eu venea şi opream aparatul. Am vrut să fiu cât mai puţin intruziv, să le dau libertatea de a tace când ele simt nevoia, de a nu forţa povestea. 
 
S.B.: Se apropie aceste cadre mai mult de o ficţiune decât de un documentar?
O.M.: De ce spui asta?
 
S.B.: Te întreb.
O.M.: Au părut "regizate"?

 

S.B.: Nu neapărat, dar au rupt firul documentarului despre concurs. Le-am simţit mai degrabă "esteticizate", decât "regizate".
O.M.: Treaba mea, ca documentarist, este să traduc ceea ce văd. De fiecare dată, am acest material în faţa mea, aceşti oameni, aceste poveşti... Care sunt emoţiile mele legate de ele?  Şi ce mijloace regizorale, cinematografice am la dispoziţie şi cum pot să le folosesc mai bine că să traduc aceste emoţii? De aceea încerc să mă detaşez de jurnalism, pe care îl respect, pentru că vreau să fac acele decizii care să traducă cel mai bine sentimentele mele, din punct de vedere tehnic şi estetic. Flowers in the Shadows / Flori în întuneric a fost filmat în 44 de ore, nu era intenţionat să fie un film, ci aveam nevoie doar de un material cu care să mă întorc în Belgia, pentru a depune un dosar de finanţare la Comisia Naţională de Cinematografie şi a mă întoarce anul următor (a fost filmat în 2011) să fac adevăratul documentar. Deci, niciun cadru din film nu a fost planificat, au fost încercările mele şi ale echipe de a "pescui" ce se poate din realitatea la care aveam acces.
 
S.B.: De ce vezi jurnalismul ca o parte diferită a documentarului?
O.M.: Poate mă înşel, dar jurnalismul are prezumţia asta a puterii. Şi documentarul o are, dar e o putere diferită. Puterea jurnalismului este de a garanta (sau cel puţin de a da impresia) oamenilor că arată o realitate, că spune adevărul obiectiv şi, mai mult, de a fi puntea între oameni şi politică, economie. Jurnalistul are datoria de a urmări obiectiv faptele, cu o fărâmă de opinie personală, fie că e o opinie pro sau contra subiectului, dar întotdeauna ghidat de întrebările "Cine? Când? Cum? Unde?", cărora, natural, trebuie să le găsească răspuns. În documentar, pe de altă parte, nu trebuie să explici totul, pentru că ai libertatea de a-ţi asuma statutul tău de regizor, ceea ce vrei să urmăreşti dintr-un eveniment şi ceea ce vrei să laşi deoparte. De exemplu, în filmul ăsta, în prima variantă de montaj, era la final o secvenţă în care majoritatea femeilor care au participat la concursul de miss erau foarte dezamăgite că nu câştigaseră, aveau tot felul de bârfe despre cele care au câştigat, cum că poate aveau o înţelegere cu juriul sau ceva de genul ăsta, şi chiar dacă era o secvenţă foarte puternică, m-am decis să o scot. Pentru că nu voiam să termin filmul aşa, nu ăsta era mesajul, nu ăsta era lucrul cel mai important cu care au rămas participantele după concurs. Pentru că perspectiva mea este cea a unui regizor şi nu a unui jurnalist, deci nu sunt forţat să spun totul.
 
S.B.: Vezi jurnalismul ca fiind mai intruziv decât documentarul?
O.M.: Depinde de subiect. Cred că, în măsura în care un documentar încearcă să fie mai obiectiv, cu atât se depărtează mai mult de un documentar adevărat şi devine doar un reportaj. Or, această căutare permanentă de a traduce propriile emoţii şi atitudini faţă de subiect în film e ceea ce face un film să fie documentar, pentru că necesită timp, concentrare şi consum interior, iar un jurnalist nu are la dispoziţie aceste lucruri. Ştiu cât e de dificil să fii un jurnalist, pentru că am lucrat ca regizor de emisie pentru un post de televiziune şi eram înconjurat de jurnalişti care alergau în jurul meu.
 
S.B.: Cum vezi diferenţa între documentar şi ficţiune?
O.M.: În documentar asculţi oamenii, eşti un sclav al realităţii, asta nu înseamnă cu nu ai dreptul să intervii, să dai indicaţii, dar trebuie să fii aware de tot ce se întâmplă în jurul tău. În ficţiune, tu creezi totul, ceea ce mi se pare mult mai complicat, pentru că trebuie să ai dreptate, să găseşti conexiunile logice între evenimente, să ai grijă ca ele să fie respectate. Documentarul ţi le oferă de-a gata. Şi desigur, conexiunea dintre tine şi echipa ta şi personajele tale e mult mai intensă în cazul documentarului. Şi asta îmi place cel mai mult, relaţia asta de prietenie. Pe Ion, personajul din filmul meu anterior, l-am cunoscut şi am stat cu el şi cu familia sa timp de un an, fără să filmez nimic, doar pentru a sedimenta relaţia dintre noi şi pentru a ajunge să-l cunosc. În ficţiune nu cred că mi s-ar acorda privilegiul ăsta. Iar după ce am filmat, când am proiectat filmul anul trecut, tot la Sibiu, ne-am reîntâlnit şi am stat împreună chiar şi în timpul festivalului şi am fost foarte mândru că pot să fac asta, aici, în România, în ţara celui pe care am încercat să îl descopăr timp de doi ani în total.
 
S.B.: Ai regizat vreun film de ficţiune până acum?
O.M.: Într-un fel. Filmul meu de licenţă a fost un scurtmetraj mockumentary, filmat ca un reportaj, dar pe un subiect de ficţiune. Jumi-juma. Am vrut să analizez fenomenul unei boli foarte răspândite în Europa şi am "regizat" tot felul de mărturii şi de teorii ale conspiraţiei, cum că toţi suntem de fapt infectaţi şi că antidotul e doar un mod de manipulare, dar era mai mult o critică la adresa mass-mediei şi a felului în care inoculează ea frica. Am vrut să experimentez.

 

S.B.: Cum au reacţionat spectatorii când au aflat că au fost minţiţi?
O.M.: Am făcut filmul ăsta în 2004, pe când fenomenul YouTube nu era atât de răspândit ca astăzi, aşa că majoritatea hoax-urilor şi teoriilor ale conspiraţiei nu existau pe atunci, aşa că a fost un moment propice. 90% dintre oamenii din sală au crezut povestea şi chiar şi după cadrul de final, care demasca, unii dintre ei veneau şi-mi cereau detalii despre film, cum ar putea să se intereseze despre acest subiect. Erau, mai degrabă, dezamăgiţi, dar asta nu pentru că erau mai creduli atunci, ci pentru că nu fuseseră deja bombardaţi cu astfel de tehnici. Dacă aş fi acum un student, nu aş mai face-o.  
 
S.B.: De ce?
O.M.: Am început să scriu, acum un an, un mockumentary, de data asta lungmetraj, pe un subiect foarte la modă şi controversat în Belgia, disputa între cele două comunităţi, cea franceză şi cea flandră, care arăta cum în timpul regimului nazist, copiii din cele două comunităţi erau supuşi unor teste, experimente, erau examinaţi, iar toate rezultatele strânse de nazişti s-au infiltrat cumva în manualele de istorie şi au ajuns să influenţeze percepţia şi prejudecăţile oamenilor faţă de ceilalţi. După ce l-am terminat, l-am dat unor oameni să-l citească şi mi-au spus că e genial şi că trebuie să-l filmăm. Apoi, mi-am luat o distanţă de trei luni de proiect şi am ajuns la concluzia că nu vreau să-l fac, pentru că nu pot să mint, şi mai ales, să mint în legătură cu un subiect atât de fragil şi important pentru cultura noastră. Pentru că spectatorii ar fi foarte furioşi pe mine şi nu cred că ar mai putea să fie duşi de nas astfel încât să vadă the big picture. Cred că toată deturnarea asta a început cu 9/11, cu toate teoriile conspiraţionale legate de americani şi mai apoi de environment, Al Gore, topirea gheţarilor şi aşa mai departe. Oamenii s-au săturat, pur şi simplu. Cred că vor emoţii, intimitate, poveste.

S.B.: Ăsta e, deci, dezideratul documentarului...
O.M.: Nu ştiu dacă există o teorie validă despre documentar, fiecare film are propria lui gramatică, şi e ca atunci când sculptezi. Nu îţi propui un deziderat, mai întâi îţi găseşti un material, fie el lemn, lut, piatră, mai apoi vezi că piatra din România nu e la fel ca piatra din Belgia, de exemplu, aşa că încerci să găseşti uneltele potrivite pentru a o lucra şi tot aşa. În documentar lucrezi cu realitatea, cu oamenii, iar tu trebuie să fii maleabil. În Flowers in the Shadows / Flori în întuneric nu am avut timp să îmi cunosc foarte bine personajele, ca ele să mă cunoască înainte să le filmez, aşa că m-a atras iniţial doar ideea că undeva există un concurs de frumuseţe pentru nevăzători şi am vrut să văd cum e. Apoi am ajuns aici şi am aflat de la domnul Ruba că e un "concurs socio-estetic", aşa că am încercat să urmăresc relaţiile dintre personaje, diferenţele dintre ele, pentru că criteriul e vârsta cuprinsă între 18 şi 40 de ani, aşadar, era normal ca fiecare participantă să fie diferită de celelalte, am încercat să înţeleg ce înseamnă concurs pentru ele de fapt, faptul că pot să urce pe scenă, să se exprime, să petreacă timp împreună. Nu am plecat setat pe o anumită poveste, m-am adaptat la ce am găsit aici.
 
S.B.: Cum diferă filmul pe care credeai că o să-l faci de filmul care a ieşit de fapt?
O.M.: Foarte bună întrebare. Unu, din punct de vedere pragmatic, nu mă aşteptam ca participantele să petreacă atât de mult timp împreună, mă aşteptam să văd pur şi simplu un concurs de frumuseţe în care fiecare vine şi îşi vede de treabă. Asta m-a impresionat. Mă aşteptam să văd o competiţie, să văd chestiile în general legate de un concurs, stres, gălăgie, forfotă, dar, în realitate, totul s-a petrecut foarte, foarte calm şi liniştit. Şi doi, am fost surprins să primim, eu şi echipa, acces liber peste tot şi să fim atât de bine primiţi, credeam că va fi mai greu să convingem lumea şi să ne apropiem de oameni. După două ore de la momentul în care am fost prezentaţi, toate participantele au aderat la convenţie, Bogdan Palici, celălalt cameraman şi coproducător al filmului era ca un pescar, aproape, foarte tăcut, încercând să prindă câte o conversaţie sau un fir de poveste, toată lumea parcă a conspirat la realizarea acestui proiect. Din punct de vedere tehnic, nu ştiu ce să răspund, pentru că aşa cum ţi-am zis, nu venisem cu intenţia de a face un film, ci pur şi simplu, de a strânge material. A fost chiar ca un pescuit. Am setat cadrul aşa cum am simţit că traduce mai bine ceea ce simţeam noi, am tăcut din gură, am lăsat realitatea să intre şi asta a fost. Când am ajuns acasă, doar am revăzut materialul şi am cules peştişorii.
 
S.B.: În concluzie, despre ce crezi că a ieşit filmul tău?
O.M.: Concursul e doar un pretext. Filmul e o oportunitate pentru public de a fi în acestă comunitate, cea a nevăzătorilor, care nu e foarte cunoscută. De cele mai multe ori, oamenii îi privesc pe cei cu probleme de vedere ca pe nişte animale, ori au tendinţa să îi judece sau să îi protejeze prea mult sau să îi vadă ca pe ceva "exotic", ieşit din comun, ceea e o reacţia naturală. Însă, am vrut să ofer un weekend într-o oră de film cu aceşti oameni la sfârşitul căreia oamenii să-şi schimbe puţin concepţiile şi prejudecăţile despre nevăzători şi să-i perceapă aşa cum sunt ei cu adevărat, perfect independenţi din punct de vedere fizic, dar poate mai fragili sentimental decât noi, ceilalţi.

Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre Flowers in the Shadows


0 comentarii

Spacer Spacer