Un film de David Fincher ştii că va avea multe twist-uri isteţe, destul de perverse ca să placă publicului doritor de mistery, o poveste cu fiori care să te ţină atent şi în priză, neverosimile rezolvări mai mult mai mai puţin macabre. Cel de faţă are toate acestea şi încă ceva. O protagonistă cu multe secrete întunecate, nebănuite, bine ascunse sub aspectul ei aristocratic, de răsfăţată femeie care trebuie să aibă tot ce vrea. Lăsaţi-vă pradă acestei poveşti, nu o să aveţi timp să respiraţi.
Tatăl celor mai perverse jocuri din cinema, regizorul David Fincher, ne provoacă iar cu o poveste sadică. Interesat mai degrabă de partea întunecată din om, el ştie să manipuleze spectatorul şi să-l ţină în şah până la final. Exact ca şi în acest film.
Cu un stil epistolar, teatral, aşadar replici scăpărătoare, în mare parte cu voce din off, cu personajele care citesc sau îşi scriu gândurile, filmul are ritm lent, cu răbdarea păianjenului la pândă. Şi procedeul funcţionează perfect, pentru că tensiunea se adună gradat, până la explozia primei desconspirări. Şi când răsufli uşurat, urmează alta, apoi alta...
Ca întotdeauna în filmele cineastului, avem la început familia perfectă, frumoasă şi iubitoare, cu casa lor burgheză, liniştită. Şi nu durează mult până când lucrurile o iau razna. Aici e foarte interesant de urmărit cum. Avem o foarte reuşită, foarte strânsă şi credibilă pendulare între cei doi soţi ai cuplului protagonist. Dreptatea trece năucitor, ca într-un joc de ping pong fără sfârşit, de la unul la altul. Cineastul are grijă să aducă în cadru exact detaliile care trebuie, tonul potrivit, dialogurile realiste ce curg firesc. Adevărul are, într-adevăr, după cum veţi vedea, foarte multe faţete.
Deseori te gândeşti la Misterul familiei von Bulow / Reversal of Fortune, la scandalosul caz de acolo, la fel cu un tip fragil de echilibru între realitate şi patologic. Însă Fincher şi scriitorul / scenarista Gillian Flynn aleg o variantă psihotică feminină, mult mai puternică ca impact, mult mai pervers joc de-a şoarecele şi pisica, atipic, lent, cu racorduri pentru maxim de suspans, o femeie de gheaţă ca la Hitchcock.
Cu ajutorul jurnalului din poveste, filmul se mişcă fluid între trecutul cuplului şi prezentul investigaţiei poliţiste cu numărul zilelor de la dispariţie şi fiecare din aceste părţi are scenele şi detaliile ei interesante. Muzica ajută şi ea mult. Şi în partea romantică, şi în cea de urmărire a cazului de către detectivi sunt scene originale (un sărut într-o ninsoare de zahăr, post-it-e lăsate lângă petele de sânge).
Bună distribuţie. Ben Affleck, care de obicei nu prea convinge ca actor, este aici foarte masiv, reuşeşte să marcheze în cursa aceasta obosită, să te ia de partea sa. Însă filmul este tot al actriţei Rosamund Pike, cu chipul ei perfect, parcă, pentru roluri de epocă, aici în tur de forţă actoricesc în rol negativ, economie de mijloace, însă evantai larg al emoţiilor.
De văzut această poveste cinică despre compromisurile în cuplu, scufundarea unui psihic dereglat. Un puzzle întunecat, în care Binele moare sufocat.