În prima parte a filmului, Fincher ţese istoria de pe ecran (o adaptare cinematografică a romanului omonim semnat de Gillian Flynn) în aşa fel încît spectatorul să aibă prilejul de a se juca de-a detectivul şi de-a psihologul. Într-o formă şi în formule specifice zonei thriller şi policier în care, pe o linie ce pleacă de la Hitchcock, excelează şi David Fincher (The Game, Se7en şi, mai ales, Zodiac). Fincher are nevoie de acest joc cu indicii şi urmăriri, în care poliţia îl ia drept prim suspect în dispariţia soţiei sale, Amy Dunne (Rosamund Pike), pe soţul acesteia, Nick Dunne (Ben Affleck). Urmărim aici o serie de secvenţe croşetate în aşa fel încît - odată ce privim dinspre finalul filmului - să fie evidente dificultăţile care apar în asumarea unei poziţii optimiste în relaţie cu derularea corectă a unei anchete, cu lupta pentru adevăr. Pare, mai degrabă, că sîntem captivii propriilor detalii şi conjuncturi, care constituie viziunea noastră şi care sînt dificil de integrat într-o poveste generală, a existenţei, una care să fie clar asumată de toţi actorii acesteia (fraţi, iubiţi, soţi, părinţi, poliţişti, membrii ai comunităţii, telespectatori, spectatori). Asupra acestui context al existenţei, cu mulţi actori interconectaţi, ridică un prim semn de întrebare Fincher: cum pot funcţiona relaţiile în cazul în care mintea dictează tot, iar experienţele minţii sînt diferite într-un context social unic? Nu prea funcţionează, e răspunsul propus de Fincher; şi nu e decît chin. Luptă şi chin.
Partea a doua a filmului deconstruieşte vizualul care întreţine imaginile optimiste ale existenţei. Premisa acestei deconstrucţii e jocul prin care spectatorul a fost purtat. Joc în care acesta din urmă a avut probe, poate a condamnat personaje, oricum, a condus o anchetă şi s-a angajat pentru adevăr. În partea a doua, tot angajamentul său e dat peste cap. Clipă în care satira pusă la cale de Fincher vine în faţa spectatorului şi capătă culoare şi sens. Chiar dacă mai departe personajele se simplifică, chiar dacă sînt schematizate, chiar dacă televiziunea e redusă la un clişeu (orice aberaţii, audienţă să fie), chiar dacă omorul e ridicol de exagerat, povestea funcţionează, fiindcă aici ea discută prejudecăţile existente în naraţiunile noastre vitale şi amendează instanţele minţii, care se lasă seduse în acest joc economico-social de-a binele, dreptatea, adevărul. În acelaşi timp în care amendează mintea, Fincher amendează şi cinematograful (şi propriul cinema), el însuşi parte din mecanismul seducţiei.
Călătoria pe care mintea o face în vizual e călătoria de care aceasta are nevoie pentru a înţelege propria funcţionare. Mintea îşi contemplă imaginile în sculpturi, în desene, în picturi. Îşi observă capacitatea de a observa în fotografie; îşi creşte capacitatea de a cuprinde detaliile realului prin fotografie. Şi reuşeşte să perfecţioneze tehnica încît poate să se observe ca flux, în cinema. Mintea ajunge acasă în cinema. Orice critică a cinematografului este imediat şi o critică a minţii, aşa cum orice poveste propusă de minte este şi cinematografică. E un discurs pe care îl avem, cu accent pus pe tehnica înregistrării (cinematografice), de la Dziga Vertov; ca imposibilitate de a scăpa din mintea noastră, de la Ingmar Bergman; ca spectacol şi luciditate (in)conştiente, de la David Lynch. Fincher le pune pe ritmurile sale preferate (thriller, policier) şi le prezintă într-o ecuaţie hollywoodiană. Gone Girl e inteligent, e ritmat, trece pe nesimţite, oferă minţii cele necesare - spectacol şi cîteva întrebări!