octombrie 2014
Gone Girl
David Fincher este unul dintre greii Hollywood-ului, făcând parte din casta realizatorilor de filme premiate şi care, în acelaşi timp, au atras şi încasări importante - Alien 3, Se7en, The Game, Fight Club, Panic Room, The Curious Case of Benjamin Button, The Social Network, The Girl With the Dragon Tattoo sunt câteva dintre titlurile care l-au propulsat pe regizor într-o zonă privilegiată a cinematografiei americane. Atunci când am auzit pentru prima oară titlul noului său film, Gone Girl, am remarcat  că ar putea fi tradus în română atât prin Fata dispărută, cât şi prin Fata dusă. Ei bine, intuiţia s-a dovedit corectă - bazată, ce-i drept, şi pe cunoaşterea mărcii Fincher, în care titlul e un fel de semi-spoiler, oferind informaţii despre acţiunea filmului, însă în acelaşi timp născând şi suspiciunea că e ceva mai mult decât ce anunţă în mod evident. Aşa că am aşteptat, destul de sigură pe mine, primul twist al filmului.

Fincher e un regizor care nu poate să nu şocheze - lucrul la care pare că ţine cel mai mult în filmele lui, probabil acesta fiind şi criteriul după care îşi alege scenariile. Nici cu Gone Girl nu se dezminte şi, alături de Gillian Flynn, scenarista filmului, şi în acelaşi timp autoarea romanului folosit drept sursă de inspiraţie, pune la cale o serie de răsturnări de situaţie puternice, care cu greu ar putea să nu te surprindă, oricât de rafinat ar fi nasul tău de detectiv în materie de plot-uri cinematografice. E un film delicios pentru fanii lui Hitchcock, fiind impregnat cu suspans cu iz hitchcockian (miroase a Suspicion, Vertigo), dar şi pentru împătimiţii romanelor poliţiste, misterul jucând şi el un rol important în "thrill"-ul filmului.

Prima parte a Fetei dispărute ne introduce în universul unui cuplu căsătorit, a cărui aniversare de 5 ani corespunde cu dispariţia misterioasă a soţiei, Amy (Rosamund Pike). Reacţia soţului, Nick (Ben Affleck - o alegere extrem de inspirată în rolul bărbatului anost, emasculat), este una ciudat de relaxată, lucru care sigur că pune pe gânduri. Însă cei ce au măcar două filme poliţiste la activ, ştiu că nu trebuie să se agaţe de primul (fals-)indiciu evident. De aici încolo, pentru o bună bucată de film, primim din partea lui Fincher două poveşti paralele, care oferă informaţii (multe dintre ele contradictorii) despre relaţia dintre cei doi soţi, atât din perspectiva soţului, care face aluzie des la problemele de cuplu în discuţiile sale cu sora barmaniţă, cât şi din perspectiva soţiei dispărute, pe care o auzim citind însemnări dintr-un jurnal intim, multe dintre detaliile consemnate în cadrul acestuia bătându-se cap în cap cu povestea bărbatului.

Spectatorilor li se oferă, aşadar, în prima parte a filmului, informaţii amestecate, când dintr-o parte, când din alta, imagini care la prima vedere ar trebui să construiască precum piesele unui puzzle istoria celor doi soţi, povestea iubirii şi căsniciei lor. Uşor-uşor însă îţi dai seama că unele piese se sfărâmă în mâinile tale, nefiind decât trucuri de plot pentru menţinerea misterului şi pentru intensificarea reacţiei declanşate de prima răsturnare de situaţie - momentul în care suntem puşi faţă în faţă cu planul diabolicei Amy. Odată deconspirat jocul soţiei, precum şi cel al creatorilor acestui film, creierele noastre decantează rapid impresiile contradictorii acumulate până la primul twist, pentru a trece într-un plan cu totul nou.

E momentul în care afli (sau ţi se confirmă) că el e băiatul bun, dar searbăd, şi ea e psihopata conspiratoare ultra-inteligentă, şi în care te aştepţi ca acţiunea să accelereze spre un final oarecum previzibil. Însă realizatorii se joacă în continuare cu aşteptările spectatorilor, ca nişte copii cruzi, cruzimea lor nefiind însă deloc nevinovată. Ei sunt nişte adevăraţi manipulatori, aşa cum este şi the amazing Amy (pentru curioşi, www.findamazingamy.com chiar există), prezentatoarea talk-show-ului şi chiar Nick, atunci când simte în ceafă răsuflarea pedepsei capitale. Filmul este de-a întregul o joacă "de-a manipularea", primele ei victime fiind chiar spectatorii. Atunci când aflăm adevărul despre Amy ne simţim vulnerabili, supăraţi sau amuzaţi de uşurinţa cu care ne-am lăsat manevraţi de creatorii filmului, însă rămânem în continuare în scaunele sălii de cinema, devenind astfel complicii din umbră ai machiavelicei Amy, şi chiar simţim o oarecare satisfacţie bolnavă urmărindu-i jocul. Apoi îi cedăm scaunul nostru lui Nick. Perversiunea jocului regizoral ţine şi de conturarea a două mari planuri în cadrul filmului: cel al binelui, îmbrăcat în mediocritate, plictis, banalitate şi cel al răului, învelit în inteligenţă, aventură, joc. Tu cu cine ţii, în ce tabără vrei să fii?

Filmul lui Fincher se mai conturează şi ca un discurs despre aparenţe în cadrul cuplului, în care fiecare se îndrăgosteşte de o imagine contrafăcută a celuilalt, imagine care în timp se cojeşte, iar acest lucru nu are cum să nu vină cu consecinţe grave pentru pereche. Nu este o declaraţie doar despre soarta nefericită a relaţiilor în care cei doi îşi vând poveşti, ci şi despre iluzia generală în care ne împachetăm existenţa. Fincher îşi construieşte însă cu mult umor sumbra depoziţie despre irealitatea realităţii sau realitatea irealităţii - după cum preferi să-i spui - făcând din acest film o satiră la adresa falsităţii indivizilor, a relaţiilor dintre ei, precum şi a imaginii pe care o are lumea despre ei. Gone Girl este încă o construcţie ingenioasă marca Fincher, un film mainstream (nu cu sens peiorativ, în acest caz), cu personalitate, care merită văzut nu doar de fanii acestui regizor-copil-teribil şi care în condica filmelor anului 2014, apare în coloana celor mai magnetice producţii. Go for it!

De: după Gillian Flynn Regia: David Fincher Cu: Ben Affleck, Rosamund Pike, Neil Patrick Harris, Tyler Perry, Carrie Coon

0 comentarii

În programul cultural

TV 1000
02.08.2021 22,00
05.08.2021 00,30 (joi spre vineri)

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus