Ca gen filmul este o struţo-cămilă, o combinaţie între dramă şi thriller psihologic cu accente horror şi umoristice. Protagoniştii sunt Nick Dunne, interpretat de Ben Affleck, şi Amy Dunne, interpretată de Rosamund Pike, doi scriitori care se cunosc în New York şi se îndrăgostesc, apoi se mută în Missouri şi se dezîndrăgostesc, apoi fug unul de altul, apoi se întorc unul la altul. Simplu!
Nick Dunne este clişeul scriitorului ratat şi, totodată, cel mai fad om de pe planetă. Deşi în flashback-uri, din vremea când scria pentru o revistă de bărbaţi, pare dinamic, chiar amuzant şi (se clarifică şi subliniază) foarte bun la pat, printr-un proces care nu ne este explicat din personajul acesta rămâne doar... Ben Affleck. Ca o imagine a mediocrităţii, Nick este aproape complet pasiv şi, în aventura pe care o are cu studenta lui, Andie, pare că este victimă a avansurilor ei. Pe parcursul filmului el dă senzaţia că e tot timpul aproape sufocat de câte o dramă, dar are momente de "încă puţin şi ies la suprafaţă" care reuşesc să te apropie de personaj. Un astfel de moment este discursul din foişor prin care câştigă simpatia orăşenilor furioşi, până când apare prietena soţiei care îl incriminează pe Nick printr-o nouă informaţie, întorcând mulţimea împotriva lui... din nou.
Ca imagine feminină o avem pe Amy Dunne, şi aici apare problema. Să te inspiri din alte personaje feminine psihotice (Fatal Attraction, Basic Instinct, etc.) sau să încerci să dai dovadă de o urmă de originalitate în încercarea de a face un personaj feminin multi-dimensional prin psihoză? În prima parte a filmului, partea care aduce extrem de bine cu orice film de pe Hallmark, o vedem pe Amy ca o imagine a superiorităţii, o intelectuală înconjurată de oameni mult sub demnitatea ei. Poziţia ei pe un tron imaginar este atât de bine conturată încât atunci când Nick este arătat lovind-o nu poţi să simţi decât satisfacţie şi să exclami: "Cineva trebuia să o facă!". Ce mai, Amy Dunne este Luceafărul! Supărată, deşi nici ea nu ştie exact de ce, fie de faptul că a fost târâtă fără bani în mijlocul Missouri-ului sau că a fost / este înşelată, Amy se decide să îi însceneze lui Nick uciderea ei. Trebuie menţionat că o parte din antipatia mea pentru acest personaj vine din faptul că ea este responsabilă pentru prima parte a filmului, iar dialogul artificial şi tot elogiul femeii nefericite în dragoste sunt chestii peste care se trece greu.
Tot acest personaj este şi puntea cu tema, specifică lui Fincher, de dedublare a personalităţii. Astfel personajul ei poate fi împărţit în Amazing Amy şi Amy-Amy. Amazing Amy este dublura perfecţionată a personajului, Amy 2.0, un personaj fictiv care îi copiază şi îmbunătăţeşte copilăria, scris de părinţii ei. Amy-Amy este maliţioasă şi rece, opusul dublurii sale. Se poate vorbi de un moment în care cele două devin aceeaşi, atunci când la lansarea cărţii Amazing Amy is getting married şi Amy se logodeşte trăind o frumoasă poveste de dragoste... până la recesiune. Aici se încearcă o abordare a temei efectelor stării financiare asupra căsniciei, problemele celor doi soţi par să iasă la suprafaţă odată cu pierderea locurilor de muncă şi acest fapt este prezentat ca un catalizator al problemelor lor de cuplu.
Revenind la personaje, trebuie discutată şi Rhonda Boney, care deşi este uşor caricaturizată (cară tot timpul o cană de cafea şi suntem la o gogoaşă depărtare de o scenetă din Saturday Night Live) pare mai degrabă un personaj feminist decât pare Amy. Detectiva este o proiecţie a independenţei, a victoriei femeilor într-o lume a bărbaţilor. Cinică şi veşnic un pic iritată, ea îşi face treaba şi este una din puţinele persoane care descoperă planul nevestei disperate. La cealaltă extremă o avem pe Zeiţa Fertilităţii, Noelle Hawthorne, care fiind un pion în jocul lui Amy are ceva important de zis, totuşi faptul că ea nu este prezentată ca nimic mai mult decât purtătoarea acestui mesaj, poate fi unul din indiciile din prima parte a filmului. Importanţa ei contextuală, prin mesajul plantat de protagonistă, este sugerată, astfel, destul de devreme în film şi ajută la construirea suspansului. Cu alte cuvinte faptul că nu e lăsată să vorbească ne dă de înţeles că este, totuşi, ceva acolo. Ea este permanent înconjurată de cărucioare, de copii sau însărcinată, ca nu cumva să uităm că este stereotipul casnicei băgăcioase.
Pe partea de comic o avem pe Margot Dunne, sora geamănă a lui Nick care încearcă să îşi ajute fratele pe cât posibil. Răspunsurile sale sarcastice şi faptul că e un personaj verosimil care răspunde complet normal unor stimuli dintre cei mai anormali mă fac să o consider personajul cel mai reuşit din film.
Una din întrebările pe care publicul şi le pune pe parcursul filmului este: ce anume se întâmplă cu personajul lui Neil Patrick Harris? Dacă este doar o interpretare ciudată din partea actorului sau chiar vorba de un psihopat obsesiv nu este clar. În primele minute când el are replici pare doar naiv, un alt bărbat care e manipulat de Amy, apoi pare că e rivalul ei în nebunie, dar cert este că nu ne punem întrebarea prea mult pentru că, după 10 minute pe ecran, femeia îşi face treaba şi-l omoară.
În multitudinea de teme (care fac o carte să fie bună şi acest film prea încărcat) o avem şi pe cea a aparenţelor care aproape se suprapune cu tema mass-mediei. Cele două nu fac decât să accentueze trăirile lui Nick, dublându-i frica de a nu ajunge la închisoare sau chiar de a nu fi ucis, prin umilinţa publică la care e supus. Totuşi, publicului îi este greu să numească tema principală a filmului din cauza superficialităţii cu care temele sunt tratate. Accentul cade atât de mult pe amploarea firului narativ cu plot twist-urile sale, încât problemele pe care le tratează sunt marginalizate. Într-un fel, ele îşi fac treaba în ducerea mai departe a firului narativ şi apoi sunt uitate, cum se întâmpla cu tema recesiunii, prezentată mai sus. Mai mult de atât, filmul schimbă tonul şi genul mult prea des pentru a fi verosimil sau pentru a te face să accepţi ceea ce îţi propune.
Însă una dintre temele pe care Gone Girl reuşeşte să le exploateze mai mult (integrând-o masiv in plot) este dublul tăiş al mass-mediei. Mai exact, efectele manipulării ei asupra maselor dar şi faptul că poate fi la rândul ei manipulată. Asta este ilustrat in discursul lui Nick, când îşi recunoaşte vina şi proclamă dragostea pentru Amy. El reuşeşte să aducă publicul în favoarea lui când se preface că se simte vinovat.
Astfel, nu caracterul comercial, care mi se pare asumat şi parte a stilului lui Fincher, face ca acest film să fie unul slab, ci neglijenţa în selectarea şi abordarea temelor şi ambiguitatea (involuntară) a personajelor lui.