Când pui mâna pe o cameră şi îţi filmezi propria familie pentru a încerca să înţelegi, mai întâi, şi apoi să arăţi un fapt istoric sau politic, se numeşte că aplici un filtru. Asta face regizoare coreeană (dificil de a spune dacă sud-coreeană sau nord-coreeană, pentru că tocmai despre găsirea acestei identităţi este vorba în film) atunci când înregistrează criza familiei ei, despărţită între Coreea de Sud, Japonia şi Coreea de Nord odată cu evenimentele de după al Doilea Război Mondial ce au cauzat scindarea Coreei. Cei trei fraţi ai lui Yonghi Yang (regizoarea filmului) sunt trimişi de către tatăl lor în Coreea de Nord, văzută în acel timp ca un sân al lui Avraam în plină dezvoltare, dar în pofida marii dezamăgiri din partea regimului comunist tocmai instalat, cei trei (împreună cu alţi circa 90 de mii de sud-coreeni care emigrează sub influenţa aceleiaşi iluzii) sunt prinşi acolo, fără posibilitatea de a ieşi din ţară. Părinţii ei şi cu ea (toţi originari din Coreea de Sud), rămân în Japonia şi luptă ca activişti pentru drepturile coreenilor din Japonia, în acelaşi timp trimiţând ajutoare materiale pentru cei blocaţi în nord. Practic, ceea ce explorează regizoarea este îndârjirea cu care părinţii săi şi mai ales tatăl său, care devine personajul principal al documentarului, rămâne loial ideologiei nord-coreene, chiar dacă iluzia devine cu atât mai evidentă cu cât acesta nu este decât un satelit al propagandei de stat (nu trăiesc acolo pentru a fi forţaţi să nu-şi schimbe opiniile) şi chiar dacă efectele negative ale acestei ideologii se reflectă asupra propriei sale familii.
Desigur, e greu să-ţi defineşti anumiţi termeni precum "revoluţie", "loialitate", "patriotism" sau "ideologie" când eşti copil şi ajungi să îi foloseşti zilnic în compuneri la şcoală (după cum afirmă şi vocea regizoarei în film), dar e şi mai greu să-i defineşti după ce aceştia s-au înrădăcinat deja în peste 50 de ani de luptă politică individuală. Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit este un documentar foarte personal, atât încât nici nu mai e nevoie să o priveşti pe regizoare în ochi, pentru că îi simţi trăirile spuse pe şleau în film, despre înrădăcinare şi despre acceptare. O cronică amănunţită a parcursului unui om în mecanica unei ideologii de partid, atunci când dovada că aceasta este malignă trece neobservată (tatăl îşi menţine "credinţa" chiar şi pe patul de moarte), episodul cheie fiind acela când, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, bărbatul ţine un discurs în faţa unui număr impresionant de oameni pe care i-a ajutat de-a lungul vieţii şi în faţa familiei sale, despre cum nu simte că a fost destul de loial patriei şi conducătorului său şi despre cum toate lucrurile bune se întâmplă din mărinimia conducătorului - afirmaţie care o face pe Yonghi, regizoare şi fiică, să-şi renege identitatea îmbrăţişată orbeşte de ea şi proclamată până atunci de familia ei.
Documentarul nu impresionează prin arhiva la care are acces sau incursiunea sa în mediul social ermetic al Coreei de Nord, ci prin francheţea cu care pune pe ecran intimitatea unei familii în acel context (documentarul apare în 2005 şi cuprinde materiale filmate pe parcursul a zece ani de vizite ale familiei în Phenian precum şi imagini din Japonia), dar mai ales prin ilustrarea unei legături ciudate între parte şi întreg, aproape similară cu cea a unui fractal - între tatăl unei familii şi conducătorul suprem al unei ţări, în condiţia în care ambii sunt purtătorii unui crez pe care îl urmăresc chiar dacă nu e benefic. Tatăl regizoarei are puterea până la final de a accepta diferenţa de opinie a fiicei sale, un compromis pe care i-l cere statutul de tată, dar pe care şi-l reneagă. Singura diferenţă e că acel conducător suprem rămâne indiferent şi nemişcat de daunele pe care le provoacă, deşi, cu cea mai mare siguranţă, le conştientizează.
De menţionat că ediţia a XXI-a a Festivalului ASTRA a debutat în seara aceasta (de 6 octombrie 2014) cu un fragment tabu din cadrul celui de-al XII-lea Congres al PCR din 1979, în care Constantin Pârvulescu păşeşte în faţa tribunei şi, pentru prima dată, se declară împotriva realegerii lui Ceauşescu ca preşedinte. Ce urmează face ca fragmentul să fie primit azi cu multă surprindere, însă valoare sa documentară este inestimabilă. Un motiv pentru care filmele documentare să înceapă să fie privite cu curiozitate, dacă nu interes, pentru că de cele mai multe ori, ele nu reprezintă numai cazuri particulare de viaţă, ci reprezentări la diferite scări ale istoriei, singurul mod de a o percepe în cazul în care nu am trăit-o.
Un demers foarte necesar pe care şi-l propune în mare măsura ediţia 2014 a festivalului de la Sibiu.
Ca să fie pe înţelesul tuturor, HASHTAG: Astra nu moare, proiectează în continuare.
Prognoza pentru Sibiu e foarte bună, plouă cu filme! Vă aşteptăm.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..