Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

E o vrăjitorie la mijloc! - un interviu despre De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând la Astra Film Festival, 2014


, un interviu cu ,

octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul ASTRA a început foarte bine, cu filmul De que vuelan, vuelan Am văzut vrăjitoare zburând al tinerelor regizoare franceze Ananda Henry-Biabaud şi Myrian Bou-saha, ambele absolvente de Beaux Arts şi rezidente în Marseilles. Documentarul spune povestea vrăjitorilor (practicanţilor de magie, fie ea albă sau neagră, mai mult sau mai puţin puşi la punct din punct de vedere administrativ, dar foarte viu coloraţi) din Caracas, Venezuela şi o spune prin intermediul a trei personaje feminine, Rose Negra, Flor şi Alzubey, care îndeplinesc din perspective diferite rolul de "paciente" ale acestora. Sunt numite "paciente" pentru că aceşti practicanţi, tot mai răspândiţi odată cu reformele lui Hugo Chavez, care invocă o întoarcere la tradiţie şi origini pentru venezueleni, sunt văzuţi de către comunitate drept "doctori ai spiritului" sau, mai simplu, partea fizică sau practică a religiei (în proporţie de 99% catolică, în ceea ce priveşte Venezuela). În realitate, ceea ce reprezintă cotidianul pentru spiritualitatea unei comunităţi, poate părea un spectacol ieftin al unor şarlatani pentru restul lumii neimplicate. Însă, chiar dacă eşti un simplu spectator, un adept înfocat sau un oponent al acestor ritualuri, nu le poţi rămâne indiferent. Filmul îşi propune să arate un periplu prin lumea vrăjitorilor, a industriei ce s-a format în jurul lor (există chiar magazine-farmacii de unde poţi cumpăra cele necesare efectuării unei vrăji) şi a celor care, credincioşi sau necrendicioşi, îi susţin economic şi social. Am încercat să aflu dedesubturile acestui film prin intermediul realizatoarelor lui:
 
(Notă: interviul de mai jos reprezintă traducerea lui din franceză, în original sună mult mai boem şi intelectual.)

 

Sabina Balan: Cum se defineşte frontiera între documentar şi ficţiune?
Myrian Bou-saha: Începem în forţă! E o diferenţă bine stabilită între cele două, însă ceea ce am putea să numim docu-ficţiune în cazul documentarului nostru este că e realizat în întregime sub forma unui documentar, doar că la final, în momentul montajului, am încercat să organizăm materialul ca şi cum ar fi o ficţiune. Nu există nicio intervenţie din partea noastră, nicio voce din off care să susţină teza filmului, ci sunt pur şi simplu protagonistele care conduc filmul şi care îl conduc pe spectator ca să descopere subiectul filmului.
 
Sabina Balan: Deci, vă declaraţi filmul ca fiind o docu-ficţiune?
Ananda Henry-Biabaud: Nu, e un documentar. Ceea ce, repet, "am putea numi" docu-ficţiune nu este încă bine definit sau asimilat, ci ceea ce intuim noi. Filmul nostru este un documentar, pentru că foloseşte toate codurile specifice documentarului, cel puţin în cazul fondului, în ceea ce priveşte forma, se îndreaptă mai mult spre o ficţiune. Dar, în esenţă, nu este.
 
S.B.: Dar ce face o ficţiune să fie o ficţiune?
M.B.: Ficţiunea înseamnă pur şi simplu să joci un rol într-un film, care nu e rolul tău în viaţa reală şi de a spune o poveste care e adusă de un regizor printr-un scenariu, cu dialoguri şi întâmplări care sunt deja imaginate de cineva. Pe când, în cazul unui documentar, ai de-a face cu realitatea, atunci când un personaj merge din punctul A în punctul B, o face pentru că asta reprezintă un fapt real din viaţa sa, nu pentru că i-ai spus tu să facă asta. Desigur, poţi să ai un scenariu şi dacă lucrezi la un documentar, dar acel scenariu nu o să fie respectat niciodată, el rămâne doar modalitatea de dezvoltare a unei problematici, felul în care tu, ca realizator, ai vrea să-ţi duci discursul sau tema până la capăt.
A.H.B.: Până la urmă, diferenţele pe care voiai să le auzi sunt mai mult de ordin tehnic. Marea diferenţă e că în cazul unui documentar, regizorul are mult mai puţină libertate pe care să şi-o poată exprima în faţa personajelor sale.

 

S.B.: V-aţi aflat vreodată în postura de a le spune personajelor voastre - "Mi-a plăcut asta, mai fă-o o dată!" la filmări?
M.B.: Da, am intervenit de multe ori în felul ăsta, în cazul intrărilor şi ieşirilor din scenă, adică în momentele în care personajele închideau sau deschidea uşa, păşeau pe coridor etcetera, pentru că în construcţia montajului pe care îl vedeam atunci, aveam nevoie de astfel de mici momente pentru a introduce noi secvenţe.
A.H.B.: În orince caz, nu cred că e ceva rău în "a construi" scene, chiar şi în cazul documentarelor, un regizor are dreptul de a-şi imagina, de a crea, chiar de a minţi. Orice încercare de a face un film nu mai reprezintă realitatea în întregime. Chiar şi documentarele, fie ele personale sau cât mai obiective, îşi pierd din integritate la un moment dat. Singurul lucru important e să ai grijă ca pe parcursul discursului tău să-ţi menţii sinceritatea. Aşa că, nu am nicio problemă de conştiinţă atunci când rog actorii să repete o acţiune sau să o facă pe alta, atât timp cât acest lucru îmi serveşte filmului. În plus, Myriam şi cu mine nu avem neapărat o formaţie documentar, ci venim dinspre partea artistică.
 
S.B.: Am văzut asta în felul în care aţi surprins unele cadre şi am apreciat faptul că le-aţi inserat în momente de tensiune din timpul ritualurilor, atunci când se îmtâmpla nebunia, pentru a da timp spectatorilor să respire şi să conştientizeze ceea ce au văzut. Probabil, alţii ar fi lăsat camera fixată pe cei care efectuau ritualurile, dar voi aţi ales să vă distanţaţi de subiect, nu să-l absorbiţi în totalitate. Sunteţi sau aţi fost conştiente în timp ce filmaţi că unii spectatori nu vor aprecia ceea ce văd ca pe un act cultural şi vor avea tendinţa să judece?
M.B.: De la început trebuie spus că nu am avut şi nu avem niciun parti-pris, adică nu încercăm să spunem că da, acei oameni practică un tip de ritual care funcţionează sau nu, scopul nostru este să arătăm o mişcare, o cultură, o tradiţie care nu este a noastră, care nu e nici măcar europeană, şi de a o arăta aşa cum e ea trăită în mod cotidian. În ceea ce priveşte cum va fi receptată, ştiam că oamenii vor fi surprinşi, dar nu am întâlnit până acum spectatori care să găsească aceste lucruri complet superficiale sau să-i judece pe cei care cred în aşa ceva drept oameni slabi de înger.
A.H.B.: Desigur, am încercat să privim totul cu minimum de judecată, dar e ceva uman să ai o părere despre ceva, să faci glume, să-ţi fie frică, să te declari sceptic, noi înşine am fost aşa la început. Abia după ce am făcut filmul, am putut să ne luam distanţa necesară pentru a ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce arătăm lumii. Chiar şi noi, ca regizoare, am fost blamate sau luate în derâdere pentru că am ales acest subiect, dar asta face parte din procesul de descoperire, din confruntarea dintre nişte culturi diferite. E natural.
M.B.: Ce e interesant e că, în urma cercetărilor şi documentării pe care le-am făcut pentru acest film, am ajuns la concluzia că societatea europeană nu e cu mult diferită de cea latino-americă şi că aceste credinţe şi "vrăjitorii" sunt practicate şi aici de foarte mulţi oameni, chiar dacă sub forme diferite de ezoterism. Dar nimeni nu vorbeşte despre asta.

 

S.B.: Este acest film un apel la toleranţă, aşadar?
A.H.B.: Documentarul în sine este un apel la toleranţă, prin faptul că aduce la cunoştinţă în primul rând şi apoi invită la opinie.
 
S.B.: În societatea românească, de exemplu, cea mai mare barieră în înţelegerea acestui film ar fi religia, în principal ortodoxă...
M.B.: Şi în Venezuela, catolicismul refuză să ia măcar la cunoştinţă faptul că există aceşti vrăjitori, chit că oamenii, de cele mai multe ori, apelează la ei după ce au epuizat resursele spirituale pe care le oferă religia de bază, aşa că părăsesc parohiile şi se reorientează în jurul practicanţilor de magie care le oferă soluţii rapide. Mai mult din jumătatea populaţiei, incluzând şi pe cei care nu se declară a fi adepţii acestor practici, au declarat că au avut cel puţin un eveniment în viaţă în care au apelat la acest gen de magie.
 
S.B.: Care e relaţia vrăjitorilor cu religia de bază?
A.H.B.: Sunt toţi catolici. Dictonul lor e "Dios primero!" ("Dumnezeu întâi de toate!"), iar mai apoi sunt liberi să facă orice magie sau ritual. În ritualurile lor, de fapt, primii invocaţi sunt sfinţii catolici şi după aceia sunt sfinţii autohtoni sau cei care ţin de cultura lor afro-cubaneză. Aceste vrăjitorii sunt asumate drept partea pragmatică, materială a credinţei, ceva mult mai apropiat de natura oamenilor de rând, pentru că da, sunt catolici, dar în fond, catolicismul nu le aparţine, ci le-a fost apropiat de către colonişti, aşa că aceste practici îi apropie de origini, de latura lor şamanică.
 
S.B.: Care e, aşadar, legătura între practicile despre care vorbim şi Hugo Chavez?
M.B.: Chavez, prin constituţia nouă pe care a impus-o începând de acum 15 ani, a proclamat că oricine are dreptul să adere la orice religie şi să o practice, ceea ce a reprezentat un lucru enorm pentru o societate latino-americană. Mai mult, din experienţa lui de viaţă, el nu a ascuns că are un vrăjitor personal şi că e un practicant fervent al ezoterismului. Iar campania lui nu a făcut decât să-i deculpabilizeze pe cei care erau adepţii acestor lucruri în secret, să creeze o modă, iar pe termen lung, aceste practici devoalate au dat pur şi simplu o altă raportare a poporului asupra religiei, una mult mai pe înţelesul oamenilor şi mai accesibilă. Sunt, de exemplu, în film, foarte multe statuete prezente în casa fiecărui vrăjitor, statuete care înfăţişează oameni de rând care au trăit în Venezuela şi au devenit apoi un fel de porţi de manifestare sau de reîncarnare pentru vechii sfinţi, iar atunci când vrăjitorii vor să ia legătura cu spiritele sau cu divinitatea, le e mai uşor să ia legătura cu imaginea spirituală a acelor oameni-statuete, chiar dacă aceia au fost în timpul vieţii lor gangsteri sau dealeri de droguri.
A.H.B.: E, totodată şi un fenomen de democratizare a religiei, pentru că în credinţele din trecut, era imposibil ca Dumnezeu să vorbească, să se manifeste sau să protejeze măcar un om de o teapă atât de joasă. În schimb, păcatul acum e relativizat.

 

S.B.: Care e atunci relaţia vrăjitorilor cu drogurile, pentru că există o secvenţă în film, în care, în timpul unui ritual, unul dintre ei cere cocaină...?
M.B.: Se preface. Acel vrăjitor se reîncarnează de fapt în persoana acelui cvasi-sfânt, acelei statuete, pentru a putea comunica mai departe cu spiritele, aşa că începe să joace un rol şi să ceară ce ar fi cerut şi acea persoană, în cazul ăsta, aşa cum spuneam, un gangster. Iar trabucurile pe care le fumează în timpul procesiunilor sunt defapt foi pe care sunt scrise numele spiritului invocat. E doar pentru spectacol.
A.H.B.: Iar la fiecare consultaţie, pacienţilor li se cere să vină cu o listă de lucruri necesare pentru acest spectacol, un fel de recuzită pentru cei care vor interpreta anumite spirite sau sfinţi.
 
S.B.: Pentru spectatori e evident că e un spectacol, dar ce cred pacienţii?
M.B.: Ei bine, după ce am filmat secvenţa respectivă cu cocaina şi ce a mai urmat, le-am întrebat pe protagonistele noastre ce părere au avut şi, în ciuda credinţei lor, toate au comentat că a fost un teatru de doi bani şi că acel vrăjitor a fost un şarlatan. Deci, chiar dacă poate au crezut în previziunile lui, nu sunt atât de idioate încât să se lase păcălite de unele trucuri de actorie. Partea interesantă e că, chiar dacă raportarea lor la ritualuri diferă, în funcţie de problemele pe care vor să le rezolve sau de frecvenţa cu care apelează la asta, nici una din ele nu pune la îndoială finalitatea şi necesitatea acestor ritualuri, ci doar modul în care sunt realizate, care şi el diferă de la vrăjitor la vrăjitor, de la sectă la sectă, dar până la urmă toate sunt în slujba vindecării lor.
 
S.B.: Am văzut că la un moment dat filmaţi crizele uneia dintre femei care e posedată de un spirit şi că apoi îi arătaţi materialul, aţi făcut-o doar pentru film?
A.H.B.: Nu, ea ne-a rugat pentru că eram acolo din întâmplare atunci când i s-a întâmplat criza şi pentru că ea nu era conştientă niciodată când apăreau aceste crize, aşa că a vrut să se convingă şi abia după ce s-a văzut, şi-a dat seama că are cu adevărat o problemă şi a decis să le însoţească pe celelalte două protagoniste la vrăjitori, cu toate că înainte fusese la tot felul de terapii. Noi am apucat să o filmăm, cu toate că eram în stare de şoc, pentru că sora ei ne rugase să o facem.
 
S.B.: Deci filmarea însăşi a fost o terapie, nu numai ritualurile pe care le-aţi filmat...
M.B.: Da, pentru toate cele trei, pentru că au avut ocazia să-şi conştientizeze condiţia, problemele, de fapt, să vorbească despre ele cu cineva din exterior, din exteriorul culturii lor, le-am ajutat de fapt să nu se blameze şi să analizeze ceea ce li se întâmplă.
 
S.B.: Le-aţi oferit o nouă perspectivă asupra magiei?
A.H.B.: Nu, le-am ajutat probabil să se încadreze mai bine în acest fenomen.
M.B.: Aşa cum şi ele au făcut acelaşi lucru pentru noi...


Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând


0 comentarii

Spacer Spacer