Ca loc de desfăşurare, faţă de ediţiile anterioare, Astra a trecut acum şoseaua principală a oraşului (dinspre Casa de Cultură a Sindicatelor) şi s-a aşezat în centrul istoric al Sibiului. Sala Thalia este punctul zero al festivalului, o parte din proiecţii, biroul festivalului, meeting point-ul, centrul video în care pot fi văzute sau revăzute (pe monitoare, cu sunetul în căşti) filmele din festival fiind găzduite de acest spaţiu. Celelalte puncte de interes în festival sînt Teatrul Gong, Biblioteca Astra şi librăria Habitus.
Afişul festivalului şi tot conceptul grafic al ediţiei actuale au fost realizate de Dan Perjovschi. La primele momente ale deschiderii, pe ecranul sălii Thalia erau mici dreptunghiuri cu imagini din ediţiile anterioare ale festivalului - din 1993 pînă în 2013 - toate izvorîte din proiectorul desenat de Perjovschi, ale cărui raze de lumină centrau ediţia actuală. După schimbul de replici între directorul festivalului, antropologul şi documentaristul Dumitru Budrala, şi oficialităţile care au sprijinit această ediţie, istoricul Adrian Cioroianu a introdus fimul de deschidere, Dear Pyongyang / Phenianul meu iubit (2005, r. Yong-hi Yang), cu o trecere prin ultima parte a regimului Ceauşescu şi printr-un exerciţiu reflexiv despre legătura dintre imagine şi politic. Intervenţia lui Adrian Cioroianu a fost prefaţată de imaginile de arhivă care au reţinut cuvintele lui Constantin Pîrvulescu împotriva lui Ceauşescu, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR din 1979, unde e vizibil impactul pe care îl au masele în faţa individului, forţa copleşitoare a mulţimii într-o situaţie în care mesajul transmis de Pîrvulescu era mai aproape de adevăr decît reacţia sălii. Adrian Cioroianu s-a axat pe influenţa pe care a avut-o Coreea de Nord asupra lui Nicolae Ceauşescu în ceea ce priveşte manifestările populare care construiesc în România optzecistă un fastuos cult al personalităţii conducătorului.
Coreea de Nord în general şi capitala acesteia, Phenian, sînt elementele centrale ale demersului gîndit de realizatoarea japoneză (de origine coreeană) Yong-hi Yang, Dear Pyongyang. O poveste de familie pe marginea căreia creşte o imagine (personală, asumată - dar nu mai puţin deranjantă în percepţie) a Coreei de Nord. Fondul istoric al întîmplărilor care au marcat familia Yang e circumscris de epoca gri a sfîrşitului ocupaţiei japoneze (1945) şi a derulării războiului din peninsula asiatică (1950-1953). Mii de coreeni s-au mutat în Japonia, printre ei şi părinţii autorului acestui film, mezina familiei Yang. Cu toate că erau locuitori ai Coreei de Sud (conform împărţirii teritoriale de după război), din cauză că imaginea Coreei de Nord în Japonia anilor 50, precum şi drepturile celor care declarau că sînt cetăţeni nord-coreeni erau superioare imaginii şi drepturilor acordate sud-coreeni, familia Yang se înregistrează sub semn nord-coreean. Dincolo de aspectele acestea mai degrabă sociale, exista şi un motiv politic. Domnul Yang, ca reacţie împotriva domnaţiei japoneze, devine marxist ca viziune şi credinţă politică, astfel că idealurile sale găsesc un teren fertil în climatul politic nord-coreean.
Filmul realizat de Yong-hi Yang (care se naşte în Japonia) urmăreşte drumurile părinţilor săi (şi ale sale) dinspre Japonia (părinţii ei locuiesc în Osaka) spre Phenian, unde locuiesc cei trei fraţi ai săi, trimişi de tatăl lor în Coreea de Nord la o vîrstă fragedă (14-20 de ani) pentru a lupta la făurirea idealurilor naţionale. Odată cu închiderea graniţelor Coreei de Nord, Phenian-ul devine (pentru autorul filmului) casa, terenul familiei, unul otrăvit de direcţia politică în care a evoluat ţara. Filmul e important pentru mărturiile video pe care le aduce din Coreea de Nord (cîmpurile care mărginesc autostrada spre capitală, centrul Phenianului, maidanele centrale), însă modul în care e prezentat conflictul ideologic între viziunea liberală a autorului filmului şi idealurile comuniste ale tatălui său (preluate şi de mamă) este deranjant. Nu fiindcă ar fi în contrast cu o relatare onestă despre Coreea de Nord, nu fiindcă ar conţine ne-adevăruri, ci fiindcă imaginile surprinse în Phenian şi imaginile din sînul familiei Yang sînt deja extrem de grăitoare şi fiindcă modul în care autorul filmului îşi prezintă ideile (în intervenţii din off, ca narator, analizează critic-sentimental viziunea tatălui său şi îşi prezintă destul de literar stările afective provocate de parcurgerea spaţiilor nord-coreene) suprasaturează ca sens pelicula şi o şi duc într-o zonă narativă sensibil-lamentabilă, de telenovelă.
Sigur, ruptura prin care trece familia, drama acesteia, toate sînt de înţeles, tonul acestor pasaje e şi el de înţeles dat fiind contextul familial, dar asta nu înseamnă că din punct de vedere cinematografic lucrurile stau mai bine. Rămîn valoroase incursiunile în Phenian şi, cu toate că poate fi pus sub semnul întrebării acest episod, ca insistenţă a autorului de a afla răspunsurile bune de la tatăl său, apropierea camerei de filmat de bătrînul Yang, aflat pe patul de spital, vorbeşte despre nevoia omului de a rămîne în acord cu reperele blînde ale vieţii - iubirea, familia; iar figura tatălui aflat în suferinţă, precum şi rostirile sale agitate, nervoase, bat înspre paginile lui Tolstoi din Ivan Ilici.
Iar dacă Yong-hi Yang ar fi putut fi mai aproape de cinema decît de familie în acest proiect (un debut, totuşi!), am fi putut avea un film mare.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..