România, anii '80. Un tânăr e supus unui experiment ştiinţific de modificare a mentalităţii, astfel încât să fie pregătit pentru schimbarea de regim de după 1989. Experimentul are succes: omul-cobai îşi modifică în timp record gândirea (procesul fiind mai rapid datorită aplicării frecvenţelor sonore) şi, din comunistul naiv, îmbrăcat în gri, devine capitalistul întreprinzător, cu idei occidentale. Îşi părăseşte iubita - pe Carmen Anton, o fostă cântăreaţă de şlagăre -, îşi reface complet viaţa şi devine un industriaş prosper. Totul a fost, de fapt, un proiect secret al Securităţii, care ştia că va urma o posibilă lovitură de stat, cândva la sfârşitul anilor '80.
Iar acum puteţi închide articolul...
... pentru că după ce ţi se prezintă cu lux de amănunte cazul şi crezi fiecare detaliu fiindcă e bine lucrat jurnalistic şi fiindcă apasă puternic pe pedala lacrimilor şi emoţiilor de fată mare, afli, la final, că e o scorneală. Că, de fapt, nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Mai mult, filmul se încheie cu o săritură într-un alt subiect, complet diferit: fenomenul "Piteşti", din anii '50. Explicaţia? Acela a fost adevăratul experiment produs pe creiere, experiment pe care mulţi îl consideră cel mai barbar din istoria omenirii. Iar motivul născocirii unei poveşti contemporane, ca fabulă pe marginea fenomenului real din anii '50, este că aveam nevoie de o poveste apropiată de noi, cu care să ne putem asocia. Suntem din ce în ce mai incapabili să înţelegem suferinţa umană; o vedem zilnic pe YouTube, la ştiri, a devenit un bun comercial. Aşa că avem nevoie ca, prin ilustrare, printr-un fel de "cursă de şoareci" hamletiană plasată în prezent, să înţelegem ceea ce nu puteam înţelege în mod normal.
Bun. Cam asta ne-a spus regizorul pe scenă, după proiecţie. De fapt a luat microfonul şi s-a grăbit să explice ceea ce nu s-a înţeles prin film, încercând să prevină revolta multor spectatori care s-au simţit minţiţi. Eu, unul, am plecat de la film fără să am în cap nici una din marile concluzii ale filmului: că, adică, suntem copleşiţi de media, că nu mai suntem în stare să înţelegem durerea umană şi că fenomenul Piteşti a fost cel mai urât episod din istorie. La ore bune după proiecţie - şi chiar şi acum, când scriu - nu-mi stătea gândul decât la frumoasa poveste a lui Carmen Anton şi la felul trist în care vedetele de altădată s-au văzut nevoite să dispară după 1990, în contact cu subcultura intoxicantă care a luat amploare atunci. Aşa că Experimentul Bucureşti nu este decât ficţiune cu mari accente de melodramă, bine ţintită şi legitimă în limitele genului său, bine filmată, evident regizată, cu contraste de situaţie şi caracter, cu personaje credibile, perfect intrate în rol. Dar nu poate pretinde sub nici o formă mize atât de înalte ca cele expuse de regizor, atâta vreme cât acele mize au fost alocate filmului după proiecţie. A fost un fel de "nu e cum credeţi voi, vă explic eu". Destul de ne-deontologic, dacă ar putea fi vorba vreodată de reguli post-spectacol.
În concluzie, filmul lui Tom Wilson a vrut să fie casă cu grădină, dar i-a ieşit doar apartament. Sau garsonieră. Drăguţă, ce-i drept, dar într-un asemenea spaţiu de locuit nu poţi creşte animale şi, cu atât mai puţin, nu poţi planta ceapă. Un film frumos, plăcut, romantic, colorat, dar cu scop confuz şi fake cât timp se cheamă documentar. Este, până la urmă, un film despre regie. La ieşire din sală, în loc să-mi stea capul la ororile de la Piteşti, mi-am adus aminte fără să vreau de scena aia în care Mr. Bean priveşte celebrul tablou Whistler's Mother şi, când e întrebat cum i se pare, el zice: "nice frame!"
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..