Dezlănţuire dionisiacă pe acorduri de chitară
Varianta de jazz a primilor intraţi în scenă a semănat cu fata din popor chemată la curtea boierească pentru a seduce - "nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum" -, căci muzica propusă de Youn Sun Nah şi Ulf Wakenius e până la urmă un experiment acustic.
Sud-coreeanca şi-a folosit vocea ca pe un instrument muzical, iar atunci când a interpretat versuri a demonstrat că poate cânta precum o soprană cu aceeaşi uşurinţă de a se transpune vocal în registrul grav şi răguşit al lui Bonnie Tyler sau în cel diafan-vibrant al Enyei, comparat adeseori cu abandonarea unui şal din tul pe scările unui ateneu.
La fiecare melodie, inspirată sau preluată din vechile cântece din folclorul englez, suedez, coreean sau francez, artista s-a reinventat în faţa spectatorilor, precum o Madonnă care schimbă zeci de ţinute pe parcursul unui singur concert. Chitaristul de lângă ea, cu şapca neagră trasă pe ochii închişi - semn al trăirii totale a muzicii transmise - nu a făcut decât să o provoace şi să o conducă, să-i ofere recuzita instrumentală pentru ca artista să se poată desfăşura în voie. De la versurile primei melodii, Hurt ('I hurt today to see if I still feel. I focus on the pain, the only thing that´s real') până la Gwangondo Arirang, un vechi cântec de dragoste coreean, asiatica a jonglat cu sunetele întocmai ca un fachir cu torţe aprinse, stinse brusc în apă şi reaprinse cu un gaz puternic. Nu de puţine ori, puteai avea impresia că nu eşti la un concert de jazz, ci în faţa unui desfăşurător de muzică de filme al căror suspans e potenţat de simbioza artistică dintre Nah şi Wakenius.
Mânuirea kalimbei precum la un joc de nintendo
Într-un mantou negru până la genunchi, la care a accesorizat un colier auriu statement şi o brăţară cu ştrasuri, Youn Sun Nah a părut că îşi provoacă publicul la un exerciţiu de imaginaţie. "Unora dintre voi vă place jazz-ul? Uitaţi tot ce ştiţi despre el, să îl improvizăm pe loc!" pare să fi fost mesajul transmis prin vocea ei. Comparată de presa franceză cu un "OZN care intră în contact cu universul jazz-ului", Nah a ţinut-o minute în şir în grosalalii şi onomatopee muzicale întocmai ca "o posedată" de cine ştie ce zeitate africană, a gesticulat şi a dansat pe scenă, a mânuit o kalimbă (instrument african de mici dimensiuni care produce sunete prin vibraţiile produse de corpul său la ciupire - n.n.) precum o fetiţă care nu-şi mai lasă din mâini jocul de nintendo, i-a dat ocazia chitaristului să se pună în valoare şi a rostit de zeci de ori, într-o română impecabilă, "Mul-ţu-mesc". Şi-a acoperit de emoţie nu o dată faţa cu cele două mâini, copleşită de faptul că publicul român a plăcut-o atât de mult. Încă de la prima întâlnire. Nu e de mirare că spectatorii i-au chemat din nou în scenă pe cei doi artişti.
Il dolce far... musica
După pauză, a fost rândul lui Paolo Fresu Devil Quartet să arate că uneori nu toate drumurile (muzicale) duc la Roma, ci mai şi vin de acolo. Italianul trompetist comparat cu legendarul Miles Davis şi-a făcut apariţia pe scenă simultan cu restul orchestrei sale: Bebo Ferra - chitară, Stefano Bagnoli - tobe şi Paollino Dala Porta - contrabas.
Fie că au cântat Ambre, Desertico sau La follia italiana, numele unor melodii din repertoriul cvartetului, italienii care au redefinit jazz-ul din Cizmă şi de pretutindeni au arătat ce înseamnă fair-play-ul pe scenă. Chiar dacă Paolo şi trompetele sale au fost în prim-plan, ceilalţi muzicieni nu s-au aflat în umbra lui. Paollino a fost lăudat de colegul său pentru compunerea "celei mai frumoase nebunii italieneşti pe note", Bebo şi-a valorificat talentul de chitarist în timpul baladei Hotel Universo, iar Stefano a reintrodus orchestra pe scenă la bisul publicului, după o demonstraţie individuală la tobe.
Şi a fost şi vremea poveştilor
Atmosfera serii a culminat de fiecare dată cu momentele în care Paolo şi-a abandonat trompetele şi s-a transformat într-un adevărat povestaş pentru spectatori. Grizonant, cu un sex-appeal pe care nu ai cum să nu-l remarci indiferent de gusturi sau vârstă, îmbrăcat într-un sacou asortat la blugi skinny, cu cercel în urechea stângă, trompetistul a dezvăluit povestea din spatele fiecărei melodii cântate. Astfel, publicul a aflat că Hotel Universo nu e fictiv, ci există cu adevărat într-un orăşel din Toscana. Iar melodia în sine nu e mai mult, nici mai puţin decât un elogiu adus trompetistului american Chet Baker, cazat într-o cameră a complexului înainte de a fi trimis la închisoare. În aceeaşi notă, auditoriului i s-a dezvăluit că Inno Alla Vita a fost compusă pentru "copiii din întreaga lume", după ce toţi membrii formaţiei au devenit taţi cu acte în regulă. Unduirile de cadână ale lui Paolo Fresu te puteau duce cu gândul la o replică celebră din filmul artistic Unora le place jazz-ul, când un personaj spune că mişcările de pe scenă ale unei dansatoare seamănă cu un jeleu frământat de nişte degete neastâmpărate. În orice caz, alternarea trompetei clasice cu flugerhornul, implicaţiile chitarei, sunetele contrabasului în acord cu bătăile de tobe au reprezentat deliciile unui recital de excepţie, la masculin de data aceasta.
Că unora le place jazz-ul, nu mai încape îndoială. Că muzica transgresează genuri, limbi, ţinuturi şi sensibilităţi diferite - e un lucru la fel de bine ştiut. Poate doar un aspect poate scăpa unui (ne)fin observator: după un concert de muzică jazz sau clasică, se stabilesc conexiuni între spectatori, căci la un zâmbet vei primi sigur un altul din public, ca într-o complicitate nerostită, dar prezentă.