Joaca de-a vocea - Youn Sun Nah şi Ulf Wakenius la Sala Radio

Vreau şi eu să pot cânta. Să pot să mă joc cu vocea, aşa cum a făcut sud-coreeana Youn Sun Nah aseară, la Sala Radio, în compania chitaristului suedez Ulf Wakenius. Am asistat la o demonstraţie de agilitate vocală, făcută aparent în joacă, şi am fost încântată şi invidioasă. Într-o secundă, trecea neaşteptat de la timbrul tabagic de jazzistă la ciripituri acute, de la şoapte diluate la vocalize de soprană, de la cântecul tărăgănat, ritualic, la mârâit ameninţător sau la cântec curat şi cald.

Youn Sun Nah cântă în timp de inspiră, printre dinţi, cu buzele ţuguiate, râzând, pierdută în transă, cu mâinile, sau la colierul zăngănitor de la gât... cântă în toate felurile. Ulf Wakenius, chitaristul, porneşte uneori împreună cu ea în succesiuni de note incredibil de rapide şi precise. Alteori, o acompaniază sau se lansează în solo-uri complexe.

Piesele lor vin dinspre jazzul pus la punct milimetric, dar şi dinspre balade, rock, cântece tradiţionale sau musical. Contrastul între vocea cu o mie de feţe a lui Youn şi glasul subţirel, cristalin, tipic asiatic pe care îl are când vorbeşte între piese este înduioşător.

Am aplaudat-o cu toţii în picioare, pentru că ne-a plăcut să ne jucăm cu ea. Şi a fost atât de surprinsă încât, la bis, s-a fâstâcit şi şi-a acoperit faţa cu mâinile de emoţii.

Dacă jazz înseamnă să-ţi foloseşti vocea cu tot cu plămâni, dinţi, buze şi mâini, dacă înseamnă să cânţi minunat la chitară cu un obiect pe care îl ai la îndemână (în cazul de faţă, un pahar), dacă înseamnă că doi oameni pot face în acelaşi timp lucruri total diferite cu vocea, respectiv chitara, rămânând în perfectă armonie, atunci aseară am ascultat jazz. Făcut cu seriozitatea inegalabilă a unui copil care se joacă.