Speranţa dansează ultima - West Side Story, Manifestul unei generaţii la FNT, 2014

În primul şi-n primul rând, musicalul de pe scena Teatrului Odeon se bucură indubitabil de o serie de actori tineri şi talentaţi, care stabilesc din start un prag al valorii spectacolului. E de ajuns să vezi primul sfert de oră de muzică (live, cântată de actori şi acompaniată de orchestra din spate - Orchestra Naţională Română, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea) şi dans (coregrafia semnată de Răzvan Mazilu şi Judith State), ca să te lovească energia lor şi să te convingi că nu vor obosi curând şi că de fiecare dată când revii la spectacol sau îl recomanzi altcuiva, poţi să mizezi pe ceea ce 21 de tineri au muncit să transmită. Iar ăsta e cel mai mare risc pe care trebuie să şi-l asume cel care decide să monteze aşa ceva, prospeţimea continuă a reprezentaţiilor, pentru că nu e vorba numai despre un text pe care trebuie să-l înţelegi şi să-l interpretezi şi un mesaj pe care să-l transmiţi publicului, ci şi despre multă condiţie fizică, disciplină vocală, antrenament, rezistenţă. Şi  West Side Story face dovada că e un "fenomen" muncit, fie că ne referim la sincronizări în mişcare, păstrare de ritm în cântec, imagini regizorale de efect sau momente de actorie. Chapeau!
 
În al doilea rând, e frapant să vezi amploarea acestui spectacol, care capătă mai degrabă anvergura unui show. E normal să te treacă fiori când auzi instrumentele cum se acordează pe scenă, sau când vezi salturi în aer ale dansatorilor, însă, ca să treacă totul de ştacheta unui sezon de Dansez pentru tine, trebuie să vii cu ceva în plus. Şi acest spectacol vine. Unu, cu măsură actoricească, ceea ce e mare lucru - readucerea în prezent a poveştii de dragoste dintre Maria (Capulet) şi Tony (Montague), în care nu numele lor de familie îi ţin departe, ci bandele străzii din care fac parte şi, de fapt, naţionalităţile diferite, nu e declarată complet, ci doar sugerată prin costume, refrene muzicale, ritmuri de beat-box, câteva indicii care să te ducă de fapt cu gândul că povestea lor s-ar putea întâmpla şi în prezent, iar această situaţie (regizorală) e foarte permisivă în ceea ce priveşte actoria. E admirabil, însă, că nu am asistat nicio clipă la cioace, trăierisme sau tumbe gratuite, ci la momente asumate, fie că e vorba de scenele romantice ale celor doi îndrăgostiţi naivi sau cabaretul nebunesc al huliganilor, care-şi ironizează statutul de "javre delicvente". Doi, cu momente lirice (bine, "lirice" deoarece contrabalansau un puseu de energie anterior, dar nu neapărat voit lirice) sau spargerea celui de-al patrulea perete al scenei şi implicarea sălii ca spaţiu de joc şi uneori a spectatorilor, ceea ce învăluie publicul şi nu-i lasă numai senzaţia că priveşte un ecran. Oriunde ai sta în sală sau oricât ai încerca să fii sceptic, nu ai cum să nu te bucuri, pentru că ai certitudinea că ţi se adresează nişte oameni şi nu doar nişte imagini gândite de cineva înainte.
 
Nu în ultimul rând, e un eveniment la care şi-au adus contribuţie nume importante, de la Marina Constantinescu, producătorul acestui spectacol şi directorul Festivalului Naţional de Teatru, Răzvan Mazilu şi Judith State, care şi dansează pe scenă sub formă de alter-ego-uri ale protagoniştilor, Doina Levintza, care a asigurat costumele, plus participarea actorilor Constantin Cojocaru, Mircea Constantinescu şi Istvan Teglas. Oricât am încerca să fim obiectivi, e o desfăşurare de forţe, care nu avea cum să dea greş.