Decolarea - Amalia respiră adânc la FNT, 2014

Ne aflăm într-un context istorico-socio-politico-economico-ideologico-filosofico-culturalico-moralico-existenţialico-spiritualico îngrozitor. Într-un sistem închis, care a fracturat popoare, despre care s-a scris şi s-a vorbit mult, despre care se ştiu multe. Informaţia există, adevărurile sunt încă în dezbatere. Majoritatea lucrurilor nu pot fi exprimate în cuvinte, iar noi, cei născuţi după, ne putem imagina prin ce aţi trecut voi, cei născuţi înainte, dar nu putem simţi. Ne punem în pielea voastră, dar nu ştim cum am reacţiona. Reminiscenţele ne "ajută" să înţelegem mai bine, dar nu cred că e nevoie de o experienţă chiar atât de empirică în cazul acesta. Acum am crescut şi ajutăm, cum putem, să spălăm murdăria lăsată în urmă de comunism.
 
Amalia, însă, nu poate părăsi această matrice în care a fost formată. Ea rămână fidelă spiritului bolşevic şi după momentul `89. Dincolo de faptul că este mai de voie, mai de nevoie comunistă, Amalia este un om (singur). Mai întâi o fetiţă care nu înţelege, apoi o adolescentă, apoi o femeie, apoi o bătrână. Ea se dezvoltă, în tablouri succesive, în faţa spectatorilor. Raportările la vechiul regim condimentează spectacolul, făcând haz de necaz. Oricum nu mai rămâne nimic de făcut ce ar putea schimba ceea ce s-a întâmplat deja. Râdem ca să nu plângem. Dar Amalia respiră adânc, regizat de Tudor Lucanu, este despre altceva. Spectacolul vrea să ne reamintească importanţa respiraţiei. Să respiri adânc, să te bucuri de respiraţie, ca mai apoi aripi să îţi crească şi urâtul din jur să fie înlocuit. Doar că, odată cu creşterea numărului anilor, numărul respiraţiilor adevărate scade.

Anca Hanu oferă o lecţie de măiestrie actoricească. Trecerile dintre stări, pragurile dintre vârste nu se observă, căci totul curge. Actriţa saltă din situaţie în situaţie cu o uşurinţă ce trădează un mare talent. Ea se joacă, iar faptul că nu a uitat ludicul într-o cutie din copilărie este de admirat. Fiecare etapă este câte un personaj, dar fiecare dintre personaje rămâne unitar în ceea ce este Amalia. Ca în viaţă, am putea, hiper-clişeic, spune. Experienţele prin care trece femeia o transformă într-un om care nu mai are cum să se schimbe, care nu vrea să admită că trecutul i-a fost otrăvit şi nu mai poate evada. Într-un final acceptă că lagărul comunist este doar o cameră din marele lagăr, în care, prin naştere, ai fost condamnat la prizonierat. Însă respiraţiile adânci transcend zidurile oricărei închisori.
 
Spectacolul Amalia respiră adânc se joacă la Teatrului Naţional Cluj-Napoca. Felicitări regizorului Tudor Lucanu, autoarei Alina Nelega şi actriţei Anca Hanu.