Mood boards (I) - Atelier de jurnalism teatral în FNT, 2014

Între 27 octombrie - 1 noiembrie 2014, Festivalul Naţional de Teatru organizează atelierul Jurnalismul teatral - Lecţia de anatomia spectacolului, susţinut de criticul teatral şi profesorul Marian Popescu. Grupul ţintă  este format din studenţi/studente de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) şi de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) interesaţi/te de jurnalismul teatral.  

Pe întreaga perioadă a desfăşurării Festivalului, materialele rezultate în urma interacţiunilor din cadrul atelierului vor fi publicate zilnic pe portalul LiterNet.

29 octombrie. Ziua III

04.44. Atât de aproape de ora mea preferată - 4:48. După 4 ore de Castingul dracului. O oră în care am scris de cinci ori câte o propoziţie introductivă, apoi vreo două tentative eşuate de paragraf iniţial. Asta pentru că mă urmărea/eşte obsesiv, speaking of Sarah Kane, ecranul imens de pe care ieri (28 octombrie 2014) ne-am analizat reciproc textele la Atelierul de jurnalism teatral din FNT. Imaginea asta, cu un Big Brother care vine şi mă anulează într-un minut, nu m-a părăsit niciodată de când scriu. Despre orice. O temere poate la fel de nefondată ca frica din copilărie de câinii de pe stradă. Nu mă muşcase niciunul niciodată, nici măcar nu încercase, dar eu îi evitam pe toţi cu strategii frenetice, convinsă că vor să mă sfâşie / omoare / mănânce (speaking of Kafka).

Câinii nu m-au mâncat şi nici interdicţie la scris nu am primit. Dar maşinuţa kafkiană merge strună - n-ai nevoie de nicio autoritate care să te anuleze când ai atâtea resurse să-ţi faci asta singur.

O invidie pe care o resimt faţă de actori / dansatori / performeri. Nu are legătură nici cu gloria, nici cu expunerea, nici cu "trăirea". Mă gândesc foarte persistent în ultima vreme că atâta timp cât scrii este imposibil să te sustragi complet arbitrarului. Ar fi o aberaţie lingvistică şi semantică să ocoleşti complet clişeul. Pentru că limba nu e făcută să fie aşa. Punct. Dar actorul îşi permite din când în când un moment de graţie absolută, în care trece la modul cel mai concret dincolo de cuvintele de legătură, dincolo de strategiile de sudare şi coeziune. În contrast, creierul care se chinuie prea mult devine la propriu o cacofonie - o zbatere şi asfixiere de voci care, din atâtea direcţii deschise, nu mai duc nicăieri. Actorului i se dau şi momente când poate doar să fie. De mine se vor agăţa mereu acele mici issues ale (în)scrisului, care te suspendă mereu la numai un milimetru de libertatea absolută.  Whatever that is.