Gaiţele în FNT, 2014

Deşi premiera spectacolului a avut loc în 2002, doar vizionându-l putem înţelege de ce se joacă şi astăzi cu succes. Regizorul Alexandru Dabija s-a lăsat inspirat de o comedie clasică a dramaturgiei româneşti, Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu.

Numită şi Cuibul de viespi, piesa are drept scop satirizarea moşierimii, a societăţii burgheze a secolului al XIX-lea. Aparent având o schemă dinamică minimalistă, unii critici i-au reproşat lui Kiriţescu faptul că acţiunea dramatică este explozivă şi nemotivată şi că "nu se întâmplă aproape nimic". Totuşi, comedia şochează şi atrage tocmai prin ritmul infernal şi prin tipologiile savuroase: "Acest ritm, impus chiar de prima vorbă rostită după ridicarea cortinei, introduce brusc în scenă provocarea, perpetua iritare şi bruscare a partenerului de replică, transformat pentru celălalt într-un teribil adversar." (Ion Vartic, Trilogia burgheză a lui Kiriţescu)

Dabija profită de aceste tipologii puternice, evidenţiate chiar prin scriitură, şi pune în relief forţa personajelor prin actori de mare calibru: Dorina Lazăr în Aneta Duduleanu pare o încarnare a ideilor lui Kiriţescu, construind un peisaj burghez lipsit de gust împreună cu cele două surori ale sale, Zoia şi Lena. Ideea de a distribui doi actori în rolul surorilor (Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu) şi de a realiza un travesti reprezintă, poate, unul dintre cele mai savuroase elemente ale spectacolului. Acest trio de babe care îşi merită poreclele (gaiţele fiind păsări cu un comportament agresiv, zgomotoase, care fură de obicei ouă) îşi petrece mare parte din timp jucând cărţi şi privind pe fereastră la convoaiele funerare care trec pe strada principală. Plăcerea lacomă cu care devin martore la spectacolele macabre din jurul lor, plăcere de care nu sunt în mod neapărat conştiente, este trăsătura lor distinctivă, care le conturează caracterul de prădătoare. Cele trei gaiţe îngroapă, până la urmă, pe toţi cei din jur, reuşind să se detaşeze de elementul dureros caracteristic morţii şi să se bucure de privelişte, dar şi de coliva din care se înfruptă cu patimă.

Prin crearea unei antinomii între personajul Ianache Duduleanu (Pavel Bartoş), mic de înălţime, nesigur, condus de femeile din viaţa lui, şi soţia sa, Colette Duduleanu (Carmen Tănase), mult mai înaltă, autoritară, rafinată şi hotărâtă, se construieşte un comic savuros de caracter, ilustrat de Dabija cu subtilitate.

Personajul Wanda Serafim (Ana-Maria Moldovan) este o apariţie distinsă, rafinată şi nu exagerat de vulgară. Element de apreciat, ţinând cont de faptul că alţi regizori au avut această tendinţă de a accentua vulgaritatea Wandei într-un mod inutil, mai ales că textul oferea suficiente sugestii în acest sens, care nu aveau nevoie să fie întărite şi de alte elemente expuse în mod ostentativ. Wanda apare în antiteză cu Margareta (Elvira Deatcu), cea din urmă fiind mai degrabă ştearsă, bolnăvicioasă, lipsită de culoare în obraji şi privire. Cea dintâi este vie, prezentă, veselă şi jucăuşă, iar cealaltă este isterică, mereu nervoasă, suspicioasă şi paranoică.

Exact acest rafinament al Wandei intră în rezonanţă cu cel al lui Mircea Aldea (Marius Stănescu), care decide că soţia lui, devenită acum insipidă, inodoră şi incoloră, îi foloseşte doar pentru a-i naşte un copil, iar Wanda este femeia potrivită pentru a-i oferi iubirea de care are nevoie. După ce Margareta descoperă idila dintre cei doi şi se sinucide, Mircea îşi schimbă complet părerea şi decide să plece din mijlocul "cuibului de viespi".

Dabija creează această senzaţie de cuib, de zumzăială, de zgomot continuu prin agitaţia permanentă din casă, prin certurile care au loc între membrii familiei, prin faptul că toţi vorbesc în acelaşi timp, se contrazic, se tachinează, se jignesc. Iar apoi, după ce conflictul se încheie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, totul revine la ceea ce se poate numi normal în casa Duduleanu.

Moartea Margaretei şi scena praznicului de 40 de zile prezintă un umor negru savuros, prin amestecul de bocete patetice ale bătrânelor, cu certurile dintre surori, dintre Ianache şi Colette, Ianache şi Georges (Petre Nicolae), Ianache şi Fräulein (Virginia Rogin), nemţoaica aprigă care dă în vileag scrisorile de amor dintre Mircea şi Wanda şi care este acuzată de omucidere în cazul Margareta. Bineînţeles, o astfel de scenă de mahala nu se putea încheia decât cu un melanj între înfulecarea colivei şi intonarea unui cântec de grup, ca însemn al părerii de rău că Margareta nu se mai află în rândul viespilor.

Alexandru Dabija pare să cunoască reţeta succesului atunci când vine vorba de comedie. Fără a folosi artificii regizorale inutile, utilizând în mod special bogăţia textului, a personajelor şi măiestria actorilor, reuşeşte să realizeze un tablou de mahala de neuitat. Iar mulţimea de covoare persane înşirate în fundal funcţionează ca o ramă-monument, menită să redea o lume pestriţă, zgomotoasă, o lume de mahala ce încearcă să-şi acopere propriile defecte.