Ne aflăm pe un Pământ secătuit de resurse, un Pământ neprietenos care i-a transformat pe locuitorii lui, chiar şi pe cei cu pregătiri înalte, în agricultori. Oamenii de ştiinţă sunt marginalizaţi în această lume cu aspect post-apocaliptic, fiind aduşi în poziţii inferioare potenţialului lor şi obligaţi să vadă doar marele obiectiv planetar, acela de procurare a hranei. În acest peisaj prăfos, în care lucrurile nu par totuşi atât de rele (ne lămuresc rapid băieţii de la NASA cum stau lucrurile de fapt), Matthew McConaughey e Cooper, fost pilot NASA, ţintuit şi el printre lanuri de porumb şi combine care muncesc pământul arid. Însă văduvului texan cu doi copii i se oferă în mod excepţional ocazia nu doar de a ieşi din zona considerată de el ingrată, ci de a salva umanitatea. Vorbirea tărăgănată al lui McConaughey nu are nimic de-a face cu ritmul filmului, care pe alocuri pare un autentic fast forward. Din momentul în care Cooper decide să elucideze misterul fenomenelor care se petrec în camera fiicei sale, lucrurile accelerează până în punctul care (ne) interesează - plecarea în spaţiu, promisă de titlu şi de posterul filmului. După ce am alergat cu personajele până în momentul ieşirii de pe orbită, e timpul să ne lăsăm pe spate şi să ne bucurăm de călătoria intergalactică prin "gaura de vierme" şi de zâmbetele largi, strălucitoare ale Ameliei Brand (Anne Hathaway), coechipiera lui Cooper în aventura spaţială.
Privit de sus, Interstellar are în mod clar aspectul de film-labirint marca Nolan, un mare iluzionist al conceptelor fizice şi metafizice, cu care jonglează ameţindu-şi audienţa. Însă de data asta, deşi a folosit cam aceleaşi trucuri de ritm şi încâlceală a informaţiilor ştiinţifice ca în Inception, numărul lui a lăsat de dorit la anumite capitole. Stângăciile cele mai vizibile sunt cele de scenariu, în care sunt blur-ate informaţii cheie (legate de entităţile misterioase care îi dau o mână de ajutor lui Cooper şi cărora în ultimă instanţă nu poţi decât să lei dai chipul lui Nolan) şi îngroşate informaţii elementare de astrofizică - demonstraţia şcolărească, aproape jenantă, cu hârtia îndoită şi pixul, făcută pilotului NASA (de fapt, nouă) pentru ca acesta din urmă (tot noi) să înţeleagă greoiul concept. E normal să nu vrei să îţi pierzi publicul într-un noian de date ştiinţifice, însă poate că oferirea unor informaţii de bază unui tip care pilotează o navă spaţială printr-o "gaură de vierme" (culmea, exact conceptul pe care nu pare să îl stăpânească) nu e o idee atât de bună.
Desigur că Nolan nu e previzibil şi nu ne oferă doar salturi de pe o planetă pe alta şi desigur că ne păcăleşte logica împreună cu fratele scenarist, Jonathan Nolan (autorul nuvelei care a inspirat Memento), umplând golurile cunoaşterii cu invenţii din condei. Şi ăsta nu ar fi un lucru deloc rău (pentru că nu privim un documentar, ci un film de ficţiune), dacă nu ar fi atât de evidente mişcările lor. Se pare că Nolan a uitat regula de aur a scamatoriei - nu lăsa publicul să-ţi vadă mişcările secrete, să-ţi ghicească manevrele. Magia din Memento sau Inception a avut aşadar de suferit, fără însă să cadă în truc ieftin, ci doar într-o zonă mai puţin fermecătoare. Fascinaţia este însă întreţinută de spectacolul vizual absolut hipnotizant pus la cale de Nolan. Pentru asta, regizorul a folosit CGI-ul cu măsură şi a reuşit să ofere filmului un aer retro fermecător (detaliile navei spaţiale şi aspectul robotului TARS ne ţin departe de mărcile vizuale SF ale ultimilor ani şi totuşi nu fac mai puţin credibil demersul spaţial). Ilustrarea aventurii intergalactice - călătoria prin "gaura de vierme", explorarea planetelor din galaxia nouă - mută cu succes atenţia de la imperfecţiunile de scenariu.
Alături de expunerea într-o manieră nu tocmai fericită în anumite momente (mult prea didactică şi binevoitoare) a datelor ştiinţifice, dialogurile dintre personaje suferă şi ele la capitolul naturaleţe. Poate şi pentru că avem de-a face cu o mulţime de personaje reprezentate mult prea sumar, subjugate scopului suprem de salvare a planetei, astfel încât apar aproape ca nişte umbre care dansează în jurul lui McConaughey. Următoarele două personaje în ierarhia importanţei narative - Amelia şi Murph (Jessica Chainstain) sunt construite cu oarecare stângăcie, fără prea multă coerenţă şi consistenţă, susţinând poziţia anumitor contestatari ai capacităţii lui Nolan de a crea personaje feminine convingătoare. Amelia, om de ştiinţă respectabil, alunecă pe panta patetismului (de dragul plot-ului), într-o manieră cel puţin forţată, suferind într-o fracţiune de secundă o transformare radicală de la femeia savant calculată la visătoarea care îşi argumentează deciziile mizând pe instinct, pe puterea dragostei care transcende limitele timpului şi ale spaţiului.
Dincolo de toate stângăciile sale, Interstellar e un film mare, şi nu doar din punct de vedere al lungimii, ci mai ales al aspiraţiei regizorului. Efectele speciale reuşesc să transporte publicul în afara galaxiei, îl ajută să vadă măreţia unor lumi necunoscute şi să îşi imagineze rezolvarea unei probleme cu care foarte probabil umanitatea se va confrunta într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Filmul lui Nolan rămâne, şi acest lucru nu cred că poate fi contestat de nimeni, un proiect ambiţios din care a rezultat o producţie grandioasă, fascinantă şi imposibil de ignorat.