Pentru început, filmul urmăreşte viitorul alternativ şi apocaliptic al unui Pământ ameninţat de dispariţie şi a condiţiilor imposibile de mediu ce ar putea să îl facă nelocuibil peste aproximativ o generaţie. O echipă de exploratori, printre care şi pilotul, fost fermier, Cooper îşi părăsesc casa de pe planeta-mamă pentru găsirea unui habitat posibil în imensitatea incertă a infinitului universal. O serie de anomalii gravitaţionale care le oferă indicaţii în demersurile lor sunt atribuite unor entităţi extraterestre, superioare, care ar avea grijă de soarta oamenilor de pe Pământ. Această teorie, prezentă şi în lumea închipuită de Tarkovski pe Solyaris (1972), guvernează relaţiile dintre oameni şi univers - un spaţiu infinit, misterios, condus de forţe mai presus de noi atât din punct de vedere intelectual, cât şi al umanităţii de care dau dovadă: ele oferă un "dar" oamenilor de pe Pământ, înlesnindu-le intrarea în alte galaxii locuibile printr-o extraordinară gaură de vierme, aşa cum planeta Solaris le oferă ca "dar" vizitatorilor săi revederea cu persoanele pierdute. Alte similarităţi între cele două lumi se află însăşi la nivelul subiectului principal, precum şi la deschiderea filmului cu o casă de la ţară - locul unde a copilărit personajul din Solaris şi unde îl aşteaptă tatăl său, respectiv locul unde Cooper trăieşte ca fermier împreună cu cei doi copii ai săi şi cu socrul. Ambele personaje principale îşi doresc cu ardoare reîntoarcerea în aceste locuri dragi odată plecaţi în spaţiul cosmic, ambele personaje şi-au pierdut soţia, şi ambele se simt totodată neînţelese şi nelalocul lor pe un Pământ unde viaţa parcă şi-a pierdut, pentru ei, orice motivaţie. Personajul masculin al lui Tarkovski, obişnuit cu postura unui privilegiat - a celui de o condiţie superioară, cel însărcinat cu o misiune deosebită care va aduce revelaţia şi accesul la cunoaştere semenilor săi - se regăseşte în postura lui Tom Cooper. Cei doi bărbaţi pornesc într-o misiune nedeterminată ca timp pe o navă în spaţiul cosmic, iar scenele de final sugerează reunirea lor cu familia într-un viitor mai mult dorit decât realizabil, imaginat de personajul intrat în gaura neagră în Interstellar şi oferit ca ultim "dar" de oceanul de pe Solaris celuilalt personaj. De asemenea, chiar prezenţa acestui ocean extraterestru în ambele filme (Solaris şi prima planetă vizitată de Cooper în noua galaxie) este un element de legătură important, apa fiind un element fundamental în creaţie şi cel care sugerează însăşi viaţa şi circularitatea ei în filmul lui Tarkovski. În cele din urmă, filmele sunt asemănătoare la planul profund al necunoscutului universal şi la relaţia umanităţii cu o forţă şi o identitate mult mai puternică decât ea.
Influenţele altor cineaşti asupra filmului lui Nolan nu se opresc aici, el incluzând în mod asumat anumite trimiteri evidente la Kubrick - un regizor pe care Christopher Nolan îl asociază cu "cea mai puternica imagine" în cinema. Artificiile vizuale în momentul cuplării navei, planurile impresionante de ansamblu asupra spaţiului cosmic, şi, mai ales, sfârşitul călătoriei lor incerte şi de perspectivă în univers din al treilea act al filmului sunt câteva din aceste asemănări, şi de asemenea cele care creează măreţia imaginii pe ecran. Precizia detaliilor este dusă până într-acolo unde, în momentul catapultării lui Cooper în gaura neagră, lumina cade asupra căştii lui de astronaut în prim plan sub aceeaşi formă în care este surprinsă de Kubrick pe casca lui Dave. Pe când lui Dave îi este oferită cunoaşterea universală printr-un ultim portal oferit de nişte forţe superioare rasei umane, îngreunându-l în asemenea chip încât îmbătrâneşte foarte repede pentru a renaşte apoi într-un etern ciclu al copilului universal, Cooper este atras într-o gaură neagră unde lumina, timpul şi viaţa însăşi îşi pierd înţelesul obişnuit şi nu mai funcţionează după legile logicii, personajului fiindu-i înlesnită comunicarea în timp cu lumea de pe Pământ, respectiv cu fiica sa. Acest punct culminant este incert ca semnificaţie şi ca finalitate în ambele cazuri, supranaturalul şi legile fizicii ajungând să se bată cap în cap în privinţa celui mai plauzibil deznodământ şi ducând la formularea a două ipoteze posibile - moartea şi viaţa dincolo de aceasta, respectiv supravieţuirea şi întoarcerea la umanitate în cazul lui Cooper (se trezeşte într-un spital, la vârsta de 124 de ani, recuperat din derivă) sau învierea şi condamnarea eternă la viaţa ciclică a copilului universal în cazul lui Dave. În ceea ce priveşte modul în care sunt construite cele două momente, are loc integrarea unei scene suprarealiste - una in care Dave asistă la întreaga experienţă universală, in culori, timpuri şi spaţii ce diferă şi se interpun, toate trecând pe fundalul pupilei sale şi, la un nivel mai adânc, al conştiinţei umane limitate ce este suprasolicitată până la moarte; şi cea în care Cooper asistă, la rândul său, la trecut într-un cadru multi-dimensional în spatele unei biblioteci formate din linii de lumină verticală. Spre deosebire de Dave, însă, Cooper se implică în mod direct în lumea superioară care i se dezvăluie, având şansa de a împărtăşi noile cunoştinţe cu fata lui, pe Pământ, spre a rezolva ecuaţia gravitaţiei. Faptul dacă aceste două experienţe mai fac parte din lumea realului sau nu, rămâne la interpretarea fiecărui spectator, nu fără a se ţine cont, totuşi, de ipoteza relativităţii unei lumi necunoscute dincolo de limitele căreia nu avem acces la adevărul absolut.
Dacă este să privim filmul şi din marca lui auteuristă, aceeaşi scenă în care Cooper se află în gaura neagră poate fi cu uşurinţă asociată viziunii anterioare a regizorului Christopher Nolan în filmul său, Inception. La capitolul asemănări, aceeaşi dublă perspectivă a lumii - în Inception a oraşului creat mintal, în Interstellar a celui din viitor de pe orbita lui Saturn - este redată prin crearea unui spaţiu aberant în care cerul de deasupra este înlocuit de o imagine în oglindă a pământului de dedesubt. El stăpâneşte şi face din nou demonstraţia "visului din interiorul altui vis", a haosului şi incertitudinii provocate cu ajutorul unor lumi şi a unor realităţi cu mult mai mari şi mai vaste decât a noastră, cea imediată. Spaţiul visului şi cel al realităţii ajung să se confunde, cum o fac şi prezentul şi trecutul în interiorul unei singure conştiinţe umane, cea a lui Tom Cooper. El este cel care îşi salvează specia în cele din urmă - el, şi nu un extraterestru, după cum, în scena intrării în gaura neagră, se sugerează faptul că oamenii sunt cei care s-au ajutat pe ei înşişi de-a lungul timpului, şi se vor mai ajuta din perspectiva unui viitor mult mai evoluat, având posibilitatea de a sfida relativitatea şi de a trimite mesaje în trecut. Oamenii, ca fiinţe evoluate în viitor, pentru oamenii involuaţi din trecut - oameni din dragoste pentru oameni.