Pe fondul unui iminent cataclism, pricinuit de exploatarea pe care ştim că o parte din opinia publică o cataloghează prea agresivă, deci dăunător-periculoasă, Pământul nu mai pare locul sigur de odinioară, fiind prea sufocat să mai găzduiască viaţă. Un enorm, permanent şi totodată fatal val de praf îl va face ţăndări. Totul devine o chestiune de timp, într-o luptă ce ridică o problemă importantă legată de perpetuarea rasei. Aici, analogia cu capitaliştii-exploatatori pare evidentă. Aceştia sunt oarecum condamnaţi prin asociere indirectă, subconştientă, în sensul în care ar vrea cu orice preţ să-şi continue existenţa, considerându-se mai importanţi decât oricine sau orice, oricând. Singura şansă rezidă în mâinile unor savanţi cu fire bipolară, care ţin prea multe secrete pentru a reuşi să le facă să nu iasă la suprafaţă. Providenţa - translată în ceva superior înţelegerii noastre - ne-ar putea totuşi salva, încă o dată. O faptă asociată, până la urmă, cu paranormalul sau cu minunea, în funcţie de credinţa fiecăruia dintre noi, pare a fi o variantă pliată pe momentele de suprarealism din Interstellar.
Cert este că Nolan alege, în epoca 3D, să facă un 2D pe un subiect căruia îi venea mănuşă tridimensionalul. Avem în faţă un demers fără mari clişee; sau, mai bine zis, fără clişeele alea mari. Se mizează pe ele într-o măsură oarecare, care nu-l apropie însă, câtuşi de puţin, de ridicol. Ca orice blockbuster, nu se poate desprinde în totalitate de teme, devenite derizorii prin folosire repetată, şi propune lupte brute între concepţii opuse. Însă rezolvările confruntărilor vin rapid, pentru că filmul încearcă să se ridice deasupra întrecerii dintre bine şi rău, concepte care se subordonează, în acest caz, convenţiei stabilite de un scenariu cam stufos, bazat pe singura aspiraţie comună: supravieţuirea.
Discutăm despre o peliculă aflată în interioriul unei convenţii în care Cooper (Matthew McConaughey), protagonist pilot-spaţial, reprezintă dreptatea absolut-sinceră, nu neapărat inteligentă sau perfectă, dar naturală. La care se adaugă, în contrapartidă, toţi restul; ei compun, în măsuri diferite, mici tratate de egoism personal. O extindere spre descrierea portretelor caractereologice, ar divulga involuntar ce se întâmplă pe parcursul acestei odisei spaţiale în care inteligenţa artificială nu mai reprezintă nicidecum un pericol, ci un sprijin. Problema trece de la subiectul atât de folosit în trecut, al luptei cu tehnologia, către unul mult mai actual, cel al luptei cu propria natură. Personajele, luate în parte, nu importă mai mult decât întregul. Cert este că persoanele cu care intră Cooper în contact constituie feluri umane diferite. Fiecare îşi vede altcumva interesul personal, fiecare altceva e important. Cineva vrea iubire, cineva vrea succes, cineva vrea linişte. Altcineva vrea perpetuarea speciei. Fiecare are un ţel oarecum logic, dar, totuşi, mărunt. Un ţel nu neapărat condus de argument, fiindcă intervine fibra umană, profund subiectivă şi slabă. Condamnabil nu este gestul vreunuia, pentru că, în faţa finalului, cine mai poate fi echilibrat? Cooper vrea şi el ceva, dar pe parcurs pare să îşi reprime orice dorinţă în favoarea unei imagini mai largi, care depăşeşte logica şi raţiunea. Dar, până la urmă, şi el continuă să vrea ceva, doar că acel ceva suferă modificări uriaşe, în timpul unei misiuni cosmice cu efecte dramatice, în care singura constantă pare a fi steagul Statelor Unite. Acesta este singurul obiect care, în ciuda oricărui impediment, rezistă. Este marca SUA, care încă îşi arogă imaginea de putere guvernantă a lumii.
Narativul e prea ramificat şi se transpune într-o peliculă cu subiect grandios, realizare salubră, dar greu de însuşit din cauza unor soluţii scenaristice neverosimile. Dacă ar fi să punctăm filmul în termeni gimnastici, ar însemna că porneşte, într-adevăr, dintr-o notă mare, cu grad înalt de dificultate şi executat ireproşabil, dar deficitar la impresia artistică, printr-un soi de artificialitate resimţită continuu. Rupt în bucăţi, Interstellar pare chiar fără cusur, dar pus cap la cap, scârţâie, din pricina deznodământului ieftin şi prea pozitiv, servit, de altfel, într-un ambalaj foarte frumos.
Interstellar se dovedeşte a fi un spectacol care în aproape trei ore ţine atenţia trează şi problematizează îndeajuns încât să treacă dincolo de bariera tipului de SF bazat numai pe obţinerea de trăiri primare. E un film greu de abordat critic, nu neapărat pentru că ar fi remarcabil, ci pentru că e lung, e întortocheat şi are pretenţia să fie magnific. Naşte discuţii pentru că poate fi plasat, cu argumente, atât în sfera capodoperei, cât şi mult în afara acesteia. Se foloseşte de acest tip nou de cinema, extrem de senzorial, care oferă noi posibilităţi, atât tehnice cât şi narative. Vorbim despre o actualizare datorată progresului tehnologic, de care cineaştii se folosesc pentru că li se potriveşte, dar şi pentru că încearcă să şocheze.