In good company - Minunata lume nouă... corporatistă

Cum te-ai simţi dacă, la 51 de ani, după ce ţi-ai dedicat întreaga carieră unei singure companii şi ai ajuns, după eforturi susţinute, şeful departamentului de publicitate al celei mai importante reviste publicate de acea companie, te-ai trezi înlocuit peste noapte de un tinerel fără pic de experienţă în domeniu, ba chiar ai fi în pericol de a-ţi pierde locul de muncă, alături de toţi oamenii tăi? Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns, ai mai descoperi că vei avea un nou copil (al treilea) şi, mai important, că noul tău şef se culcă cu fiica ta, care, de abia ajunsă la vârsta majoratului, a părăsit casa părintească pentru a se muta într-un campus universitar? Nu foarte plăcut, presupun. Dar dacă, la numai 26 de ani, ai obţine un post important într-o corporaţie multinaţională şi, deşi proaspăt divorţat, ai regăsi pasiunea pe care o credeai definitiv pierdută în braţele unei frumoase studente, care se întâmplă să fie chiar fiica adjunctului tău, cel căruia i-ai furat şi postul? Ai fi regele lumii, nu-i aşa?

Filmul In good company te ajută să cunoşti ambele ipostaze, prin intermediul a doi eroi diametrali opuşi. Dan Foreman (Dennis Quaid) îmbină cu succes aspectele esenţiale ale visului american: familia şi cariera. Cel puţin aşa ne apare el la începutul filmului, când pentru personaj totul merge perfect. Numai că, atunci când îl întâlneşte pe Carter Duryea (Topher Grace), toate valorile care l-au călăuzit în viaţă se duc pe apa sâmbetei. Carter este carieristul căruia compania în care lucrează îi ţine loc şi de familie; modelul său în viaţă este multimiliardarul Teddy K (Malcolm McDowell, necreditat în distribuţie), un fel de Rupert Murdoch complet imprevizibil. Însă influenţa lui Dan şi a fiicei acestuia Alex (Scarlett Johansson) îl vor transforma radical pe Carter, precum se întâmpla odinioară cu eroii lui Frank Capra.

De fapt, personajul interpretat de Topher Grace (revelaţia filmului) oscilează între două tipuri de sinergie (acesta a fost şi titlul de lucru al producţiei): una alături de oamenii la care ţii şi care ţin cu adevărat la tine (întruchipată de Dan) şi alta alături de ceilalţi sclavi de pe moşia corporatistă, antrenaţi să pună în practică "Arta războiului" şi legea supravieţuirii celui mai puternic (întruchipată de Teddy K şi lingăii din jurul său). Pentru distribuitorii români: probabil Sinergie ar fi fost un echivalent mult mai potrivit al titlului original decât Şef, şi puţin mai mult..., care spune... puţin mai puţin.

Cred că marele merit al filmului este acela că reuşeşte să trateze o importantă problemă contemporană (transformarea visului american într-un coşmar, din pricina expansiunii fără limite şi fără inimă a corporaţiilor multinaţionale) în manieră comică, dar fără a ne deranja. Chiar dacă finalul poate părea unora prea tezist, e bine că măcar în astfel de filme există dreptate şi în lumea corporatistă. Fraţii Paul şi Chris Weitz (primul scenarist, regizor şi co-producător, al doilea doar co-producător aici) nu sunt alambicaţi ca fraţii Coen, dar nici vulgari ca fraţii Farrelly. După ce au semnat American Pie (una dintre cele mai grosiere comedii cu adolescenţi) şi spumoasa ecranizare a romanului lui Nick Hornby About a boy, fraţii Weitz dovedesc că vor avea un cuvânt greu de spus la Hollywood.

In good company este un film pe care merită să-l vedeţi, chiar şi numai pentru a râde în voie - cât o mai puteţi face - de minunata lume nouă... corporatistă.