Noi şi voi - In Good Company

Când un film se deschide cu o bucată muzicală mai mult sau mai puţin clasică, ştii exact încotro se îndreaptă - fie că e de bine (chitara lui Dick Dale în Pulp Fiction) sau nu (vocea lui Michael Stipe în ID4). Ei bine, dacă un film începe cu o piesă inteligentă, parte melancolică, parte ironică (Glass, Concrete & Stone - David Byrne), poţi paria toate economiile vecinilor că ceea ce urmează, ca să zic aşa, rimează. În cazul filmului de faţă, pariul e câştigat.

In Good Company, care la noi se cheamă Şef, şi puţin mai mult, este primul film "solo" al americanului Paul Weitz, după resuscitarea istorică a unui gen la modă în anii '80 (American Pie), zgândărirea ratată a clasicilor (Down to Earth) şi după adaptarea extrem de reuşită a unei cărţulii de Nick Hornby (About a boy), toate regizate împreună cu frăţiorul Chris. In Good Company, comparat de cei mai pretenţioşi cu Absolventul şi de cei mai simpatici cu Office Space, posedă un story ancorat temeinic în realitatea imediată contemporană yankee (nu-mi vine să cred ce am scris!) - o companie mică şi vioaie e cumpărată de o corporaţie masivă şi impersonală, drept care şeful de la sales or whatever (Dennis Quaid) devine subordonatul unui puşti model nou (Topher Grace) şi cu aptitudini, când vine vorba de concedieri, de asasin ninja. Başca, noul şef se amorezează de fata... moşului (Scarlett Johansson), iar reciproca, helas!, e cât se poate de valabilă.

Ar putea urma o comedie subţire de situaţii, dar regizorul Weitz (totodată scenarist) preferă să sape amuzat capitalismul în general şi tarele tinerilor moderni, în special, lobotomizaţi, incapabili de o conversaţie normală fără rapeluri la manualul de marketing (sic!) şi obsedaţi doar de costume, maşini şi idei mari care nu spun şi nu înseamnă nimic. Umorul sănătos, performanţele uniform impecabile şi coloana sonoră (Soundtrack of our Lives, Peter Gabriel, Steely Dan, Iron & Wine plus compoziţii originale Stephen Trask) întregesc portretul celei mai plăcute surprize a anului în curs.

Are vreun sens să reproşăm atunci filmului lipsa de realism, mai cu seamă în finalul sentimental? Nici pomeneală - ni l-am dorit prea mult. Mai bine să salutăm cum se cuvine apariţia scurtă şi necreditată pe generic a veteranului Malcolm McDowell - ne ridicăm, aplaudăm şi strigăm în cor: "Teddy K.!"