Sinergii - In Good Company

Dan (Dennis Quaid) conduce departamentul de vînzări al unei reviste de sport. La 52 de ani, el ştie ce face şi o face cu plăcere. Pînă cînd editura e cumpărată de o mare corporaţie, care decide că cineva mai tînăr ar şti mai bine. Carter (Topher Grace) e într-adevăr tînăr (26 de ani) şi ultimul lui proiect - telefonul mobil cu mutră de dinozaur şi sonerie de dinozaur, destinat utilizatorilor preşcolari - l-a impresionat pe însuşi preşedintele corporaţiei. Ce spune acest succes despre capacitatea lui Carter de a convinge nişte oameni mari să cumpere spaţiu publicitar într-o revistă de sport - asta nimeni nu ştie sigur, cel mai nesigur fiind Carter însuşi. Prima lui mişcare este să-şi cumpere o maşină de şef. A doua mişcare este s-o buşească. Puţin mai tîrziu e părăsit de soţie. Îşi încheie ziua - ziua marii promovări - stînd nemişcat în maşina desfigurată şi uitîndu-se urît, ca Anakin Skywalker la hotarul părţii întunecate a Forţei: de-acum înainte nu-şi va mai permite să fie slab; va fi un robot în slujba corporaţiei.

A doua zi ţine prima şedinţă de departament, la care vorbeşte îndelung despre sinergie. Profit de ocazie pentru a recomanda filmul - nu neapărat în calitate de cronicar, ci în calitate de român - tuturor celor care au auzit acest cuvînt pentru prima oară din gura fostului preşedinte al ţării şi au rămas cu dorinţa de a afla ce dracu-i aia. Ei bine, e o plăcere să vezi că nici un subaltern de-al lui Carter - deci nici un om normal - n-are habar. Pentru Carter, sinergie e atunci cînd cititorul unei reviste de sport ajunge să plătească nu numai pentru informaţiile sportive care-l interesează, ci şi pentru informaţiile despre computere care umplu acum o parte din spaţiu, asta pentru simplul motiv că revista şi computerele sînt produse ale aceleiaşi corporaţii, ca şi pachetele de cronţonele umplute, mai nou, cu informaţii sportive. Dan este cel care conchide: sinergie e atunci cînd îţi trişezi clientul. Şi astfel începe războiul dintre şefia cu faţă umană şi şefia cu faţă de Darth Vader, dintre profesionistul de şcoală veche care consideră că secretele unei relaţii profesionale profitabile sînt aceleaşi ca-n orice altă relaţie - respectul, onestitatea, vorbitul pe înţelesul celuilalt - şi roboţelul de fabricaţie recentă care s-a autoprogramat să întrupeze corporaţia, cu tot cu jargonul ei imposibil şi tendinţa ei de a se distanţa tot mai mult de clienţi şi de propriii angajaţi.

Ştim cine va cîştiga. Atunci cînd Carter, care pe de-o parte îşi combate nesiguranţa prin concedieri, începe, pe de altă parte, să caute motive de a-şi reţine subalternii la birou şi, cînd nu-i mai poate reţine, începe să se ţină după ei cu invitaţii la restaurant (toţi au cîte-o scuză), deja putem să ghicim lecţia pe care i-a pregătit-o filmul: nici o funcţie nu poate să ţină inimii de cald. În esenţă, e aceeaşi lecţie pe care o ţinea Frank Capra pe vremea cînd nu existau multinaţionale. Unii spectatori vor strîmba din nas recunoscînd vechiul joc - la probleme reale, demoralizante, rezolvări hollywoodiene care să ridice moralul spectatorului -, dar atîta timp cît e jucat cu bun-simţ (simplificările nu sînt prea flagrante, rezolvările nu sînt complet fanteziste), mi se pare un joc onorabil. Regizorul Paul Weitz l-a practicat şi în About a boy (o ecranizare după Nick Hornby, care e campion la jocul ăsta) şi are o mînă bună, uşoară; o dovedeşte, chiar la început, secvenţa în care Dan află că va fi din nou tată (are deja două fete, una la liceu şi cealaltă la facultate) şi în cîteva secunde trece prin mai multe stări - după şocul iniţial se abate asupra lui neliniştea, îndepărtată imediat de un val de bucurie - o succesiune perfect intuită şi dozată.

Rolul lui Dan cere un actor înzestrat cu organ pentru frumuseţea valorilor tradiţionale - e genul de rol pe care Harrison Ford îl făcea la perfecţie. Dennis Quaid e poate şi mai bun, mai puţin previzibil. Cum va suporta Dan şefia lui Carter, cu sinergiile şi concedierile ei? Trebuie să suporte distrugerea departamentului pe care l-a construit; tot ce poate face pentru oamenii săi este să le aducă personal vestea concedierii, şi neputinţa de a face mai mult îl umileşte - simte că păstrîndu-şi slujba îi trădează. Dar are nevoie de salariu (fiica lui mai mare tocmai s-a transferat la New York University, care costă). Atunci cînd îşi surprinde fiica (Scarlett Johansson) în compania şefului, umilirea e peste ce poate suporta: cine se crede Carter - vreun senior medieval cu drepturi asupra familiilor supuşilor? Dar intenţiile lui Carter sînt cinstite. Deşi politica lui de resurse umane se bazează pe pîrjolire şi nimicire, nevoia lui de relaţii umane e la fel de disperată ca a unui adolescent. De-asta e aşa un încurcă-lume. Ce vrea să-i fie lui Dan? Şef? Prieten? Fiu? Relaţia se cere ajustată iar şi iar pînă să devină cît de cît funcţională. Atunci cînd ne prezintă victoria lui Dan asupra absurdităţii corporatiste, filmul e subţire, dar atunci cînd se concentrează pe aceste ajustări, pe dinamica dificilă a apropierii dintre două fiinţe omeneşti, e convingător - bine ancorat în sinergia faptelor.