Deschiderea
Gala de deschidere a fost un moment potrivit pentru a lua temperatura de debut de festival. La ora 19:30, în faţa cinematografului Studio, surprind oameni îmbrăţişându-se şi vorbind, e ca şi cum te-ai uita la oamenii care ies din avion la poarta de sosiri şi sunt atât de bucuroşi de a se revedea. Înăuntru, sala plină, cei din juriu sunt la etaj, cineaştii invitaţi se grupează, staff-ul zâmbitor mai caută locuri pentru ultimii sosiţi. e o agitaţie extrem de plăcută îndreptată spre a descoperi ce oameni mai poţi recunoaşte sau saluta printre rândurile de scaune. Începe.
Ada Solomon, directorul festivalului, împreună cu Yvonne Irimescu, coordonatorul festivalului, au prezentat programul enumerând toate secţiunile şi evenimentele care vor avea loc în perioada 15-19 aprilie 2015. Cele două organizatoare au reuşit să creeze o atmosferă plină de umor care a amortizat micile probleme tehnice cu proiecţiile spot-urilor din festival.
Behind the scenes
Primul calup de filme care a deschis festivalul, Behind the scenes, a adus o selecţie centrată pe procesul de elaborare a filmelor. Oferind o bună doză de râsete în sală, proiecţiile din această secţiune au explorat în cele mai variate şi ludice moduri ce înseamnă un blocaj creativ în viaţa unui scenarist, cum arată un casting problematic, ce carte reprezintă biblia studentului la regie de film sau cum arată un film despre cum să faci un film.
Fiecare film a spus o poveste despre cum este în spatele camerei, iar împreună această colecţie de poveşti mi-a creat sentimentul că am descoperit secrete intime ale unor regizori care m-au lăsat să trag cu ochiul în jurnalul lor intim.
Mereu târziu (Siempre tarde), regia: Luis Alejandro Pérez, Chile, 2013
Există o persoană care să aibă atâta ghinion încât să fie întotdeauna în întârziere cu tot ce îşi propune să facă în viaţă? Manuel este un scenarist care încearcă să gestioneze cât de mult din propria lui personalitate se poate transfera personajelor despre care scrie.
Propunerea de salt între planuri se face prin treceri care marchează intervenţia celui care scrie scenariul: Manuel, dar în acelaşi timp şi cel care scrie despre Manuel. Aventura de a scrie o poveste inspirată din viaţa sa îl aruncă pe Manuel în diferite fragmente de poveste: începe cu viaţa unui băieţel pe nume Miguel care este întotdeauna ultimul care află că Moş Crăciun nu există sau ce înseamnă să tragi un fum de ţigară, trece mai apoi la momentul dintr-o relaţie cu o femeie. În acelaşi timp îi urmărim viaţa lui reală: lucrează la un call center unde este mustrat pentru că nu ajunge la timp niciodată, urmează cursuri de scenaristică la care întârzie să-şi aducă temele, face sex pentru prima oară la 30 de ani şi nu poate fi la timp nici măcar când la un concert se cântă melodia lui preferată. Dacă aţi simţit vreodată privirea diabolică a unei pagini albe care te fixează şi nu te lasă să scrii nici măcar un început de cuvânt, atunci pe Manuel nu aveţi cum să nu-l consideraţi un prieten pe care îl cunoaşteţi bine. Logica ramei folosite în film este însă previzibilă: la sfârşit, când ajunge cu tema de scenariu gata în faţa comisiei, aceştia îi spun că este o idee extrem de bună de film, dar din păcate a venit cam târziu pentru că s-a făcut deja.
Prin folosirea unor tipologii diferite de imagini: home made videos, film alb negru şi animaţie, povestea lui Manuel are o calitate palpabilă, o anumită corporalitate care antrenează veridicitatea confesiunii sale. Această caracteristică imprimă o notă profund personală a regizorului care te lasă practic să vezi un parcurs real care nu vine niciodată prea târziu pentru oricare dintre noi.
Ghilli şi nimicul: despre identitate (Ghilli y la nada: charlas sobre identidad), regia: Anton Wenzel, Germania/Columbia, 2014
Cum vi se pare ideea de a face un scurtmetraj despre cum este să faci un scurtmetraj care vorbeşte despre un scurtmetraj? Răspunsul îl aflăm chiar din acest scurtmetraj: este o idee proastă. Un regizor împreună cu echipa sa tehnică încearcă să ducă la bun sfârşit un proiect. Ghilli şi nimicul: despre identitate juxtapune două unghiuri: ce se întâmplă pe platoul de filmare şi cum evoluează filmul în sine. Doi actori, un bărbat şi o femeie duc o conversaţie despre identitate: "Identitatea este relaţia dintre două variabile: imaginea ta proprie şi imaginea ta pentru societate".
În acelaşi timp există un personaj îmbrăcat din cap până în picioare în fâşii de material gri care apare în cadre diferite, pe stradă, şi care nu are nici faţă şi nici identitate.
La un moment dat, la fel cum sună bancurile de genul: "un om intră într-un bar...", personajul anonim intră în barul unde are loc filmarea şi bea o bere.
Se revine la dialogul celor doi, iar dorinţa bărbatului este de a avea libertatea de a-şi alege propria persoană pentru că nimicul înseamnă a fi identic astăzi cu cel care am fost ieri.
Între timp, în echipa de filmare se instalează îndoiala asupra scenariului, iar asistentul de regie întreabă unde este sexul pentru că totul a devenit mult prea plictisitor.
Cadrul sare din nou în "interiorul" filmului unde femeia spune că un subiect de film mai bun ar fi o poveste despre cum să dispari.
Cu un umor aparte care ironizează direcţiile de căutare ale regizorului şi a gestionării autorităţii acestuia, filmul propune un discurs de tip meta care comprimă atât partea efectivă a procesului de filmare, cât şi tematizări a unor idei care depăşesc meseria practicienilor. Sentimentul pe care l-am avut a fost de a vedea două oglinzi aflate faţă în faţă care te trimit mereu la altă imagine, chiar dacă în aparenţă similară, niciodată echivalentă cu identitatea care am putea jura că se reflectă absolut perfect.
Artă, regia: Adrian Sitaru, România, 2014
Filmul lui Adrian Sitaru a fost ca o amandină făcută ca pe vremuri (cu moţ untos şi glazură tare de izbit linguriţa) pe care o găseşti rar şi care nu vrei să se mai termine.
Un casting pentru rolul unei prostituate minore. Anca, o fetiţă de 12 ani vine împreună cu mama sa pentru a da o probă. Fără alte introduceri, este pur şi simplu un scenariu genial care urmăreşte cu dezinvoltură, volubilitate şi autoironie problema statutului de film de artă.
Este moral să foloseşti un minor pentru a face un film despre abuz şi traficul de carne vie? Aflăm repede de la regizor că dacă ai o lumină bună şi o poveste cu mesaj puternic nu numai că e moral, dar faci artă. Asistentul de regie elucidează orice dilemă: "o să ajungă sigur la Cannes!". Mai aveţi dubii? Argumentele au fluiditate: Jodie Foster avea doar 12 ani în Taxi Driver, iar Imperiul simţurilor nu este pornografie pentru că "arta de calitate transformă obscenitatea în valoare". Replicile memorabile care m-au făcut să râd necontrolat sunt multe şi "de Oscar". Mama Ancăi trebuie convinsă că fata ei va face artă şi nu îşi va contamina imaginea portretizând o prostituată care trebuie să apară în anumite ipostaze sexuale, pentru că numai "viaţa pe tapet" contează. Negocierea dintre cineaşti şi mamă ajunge la un punct de problematizare profundă: lecţiile de pian nu reprezintă şi ele un abuz pentru copil? oare nu este imoral să-ţi dai copilul la lecţii de muzică? Vedem imediat cum mama o sfătuieşte pe Anca să imite mişcările căţeluşei lor Lala pentru a-şi construi personajul; concluzia: "sigur la Cannes!". După ce Anca şi mama ei pleacă, regizorul are timp să cugete mai aprofundat: "Eu nu mi-aş aduce copiii la castinguri de genul ăsta". Filmul se termină cu asistentul care îl cheamă pe regizor în cealaltă cameră pentru a-i arăta un nor deasupra unui scaun, replica finală o să-mi rămână în minte pentru mult timp de acum încolo: " o fi de la maşina de fum".
Transformers: Pre-facerea (Transformers: The Premake), regia: Kevin B. Lee, Statele Unite, 2014
Nu credeam că un desktop documentary te poate ţine atent şi curios, dar uite că Transformers: Pre-facerea mi-a schimbat percepţia asupra acestui mijloc de a spune o poveste.
Documentând video-uri de pe Youtube în legătură cu realizarea filmului Transformers 4, Kevin B. Lee analizează cum poate produce un blockbuster o comunitate extrem de numeroasă de fani care urmăresc echipa de filmare şi care filmează la rândul lor cu ajutorul camerei de la telefon modul în care se realizează producţia. Sute de video-uri de acest gen lansează o chestionare a folosirii de către studiouri a materialelor video ale fanilor pentru a genera publicitate.
Mi-a plăcut foarte mult ipostaza voyeuristică a regizorului care a demonstrat prin deschiderea diferitelor materiale video pe propriul desktop cum am ajuns de la "o societate a spectacolului" (Guy Debord) la o societate în care spectacolul se poate vedea numai prin intermediul ecranului de la telefon.
Transformers 4 a fost filmat în Statele Unite, (Detroit) şi în China. Oraş cu serioase probleme economice, Detroitul a beneficiat în urma filmului pentru că producătorii au oferit peste 300 de locuri de muncă. În acelaşi timp, China a devenit o piaţă de desfacere pentru filmele de la Hollywood, dacă acestea respectă condiţia pusă de guvernul chinez care impune "arătarea unor imagini pozitive". Discutarea genului de buget, timp şi spaţiu alocat acestui film se explică prin potenţarea esteticii regizorului Michael Bay cunoscut pentru filmele lui de acţiune cu efecte extra-dinamice şi cu multe explozii, dar care nu poate rosti două cuvinte despre propriul lui film fără a avea un promter în faţă.
Este interesant cum genul acesta de format de film oferă posibilitatea unui montaj prin asociere: multitudinea de pagini deschise pe ecran şi poziţionarea lor construiesc noi imagini şi înţelesuri care funcţionează ca un fel de colaj asociativ extrem de antrenant.
Fata care mănâncă pizza, regia: Ion Indolean, Bogdan Coste, Adrian Cârlugea, România, 2014
Recunosc că m-am bucurat extrem de mult să văd filmul lui Adi Cârlugea şi asta nu doar pentru că suntem colegi la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj, ci pentru că este pur şi simplu genul de film care nu are cum să nu îţi placă pentru că are un concept puternic şi un mod de realizare curat şi simplu iar rezultatul este fabulos de amuzant. Construit după modelul filmului Fata care mănâncă gumă de mestecat din 1976 în regia lui John Smith, Fata care mănâncă pizza arată cam aşa: o cameră filmează o stradă din Cluj unde trec oameni, vocea autoritară din off a regizorului (alt coleg de-al meu, Cătălin Bocârnea, regizor de teatru) dă indicaţii precise trecătorilor, dar şi porumbeilor pentru a obţine efectele dorite: intrare din dreapta/stânga, întoarcere, grăbirea ritmului de mers sau încetinirea lui, etc. Filmul a generat o reacţie extrem de bună a sălii care a încasat textul cu promptitudine. Singurul inconvenient al filmului este că nu durează mai mult.
Manifestul Damnaţilor (Manifesto dos danados), regia: João Niza Ribeiro, Portugalia, 2013
Într-un decor industrial dezafectat care funcţionează ca studio foto, un fotograf şi o femeie, modelul său, ajung într-o luptă de idei cu privire la scopul şi funcţionalitatea artei. Construit într-o manieră teatrală având un spaţiu interior care îţi modifică funcţia printr-o convenţie scenică de lumină sau elemente de recuzită (sală de dans, coridă, salon auto, etc. - toate în acelaşi loc), Manifestul damnaţilor urmăreşte scenele ca acte diferite care construiesc un discurs socio-politic despre artă. Sub pretextul unui joc de şah, părerile celor doi devin piesele unui conflict agresiv unde se polarizează: subiectivitatea versus obiectivitatea produsului artistic şi solemnitatea versus pornografia.
Imaginea cu cromatică intensă a filmului a fost un element care m-a atras şi care a dat concreteţe genului de discurs potpourri pe care regizorul l-a propus. Pendularea între ipostazele de putere dintre cei doi a creat un echilibru în tipul de problematizare a mecanismelor de creaţie.
Cum să înţelegi filmele (Understanding movies), regia: Jieun Yim, Coreea de Sud, 2014
Un cadru întrerupt de un boom care loveşte capul actorului. Filmarea se opreşte. Avem în faţă o echipă de filmare care se confruntă cu nişte probleme serioase: regizorul nu şi-a răspuns la întrebarea: ce înseamnă un film bun.
Se pare că există o carte esenţială pentru studenţii la regie de film scrisă de un anume Louis Giametti care apare miraculos peste tot cu câte o lecţie extrasă din manualul său. Paşii care trebuie urmaţi apar ca un fel de capitole de teorie care sunt incorporate în procesul de realizare a filmului de diplomă a tânărului cineast. Structura prin care se face acest comentariu şi critica la adresa sistemului de învăţământ mi se pare extrem de bine aleasă şi plină de haz. Se derulează punctele esenţiale ale Cărţii (cu C mare): tipuri de unghiuri care trebuie folosite, regulile de filmare a unui dialog între două personaje, scenariul care trebuie să includă un personaj negativ (musai monstru), importanţa sunetului cu efect dramatic şi în ultimul rând povestea. Giametti apare cu aceste frânturi de înţelepciune tehnică care apar plate şi enervate, dar care se impun prin autoritatea cărţii sale după care toţi se ghidează. De mult timp nu am mai întâlnit un personaj atât de antipatic care ajută la închegarea unui comentariu acid la adresa formării tinerilor regizori care la fel ca protagonistul din Cum să înţelegi filmele renunţă la toate ideile şi impulsurile proprii de creaţie şi cedează în faţa mecanicii unui manual. Există o reţetă şi nişte reguli iar orice abatere care deviază în creativitate sau stabilirea unei identităţi regizorale trebuie stopată. O lecţie foarte bună despre ce suntem învăţaţi că trebuie să facem în şcolile vocaţionale.
Benzi de film (Filmstripe), regia: John Blouin, Canada, 2012
Behind the Scenes s-a încheiat cu un film care întoarce toată discuţia despre procesul cinematografic înspre tehnicile originare. În cabina proiecţionistului există un spaţiu care a devenit într-o oarecare măsură un fel de mit pentru generaţiile tinere care nu au mai crescut cu mersul la cinema în care auzeai sunetul peliculei care rula şi vedeai eventualele sărituri de pe bandă. Recunosc că nici eu nu am mai prins genul acela de cinema, dar îmi imaginez că îţi crea un alt tip de receptare şi apropriere faţă de ecran. John Blouin alege să spună o poveste aproape uitată, cea a proiecţionistului care îşi recunoaşte meseria ca fiind o specializare depăşită şi irelevantă pe piaţa filmului contemporan. Înrămat într-un cadru alb-negru, Benzi de film se transformă într-un omagiu pentru un material care a stat la baza apariţiei filmului şi astfel a punctat un final de primă zi de festival care să îţi dea multe nostalgii de revizitat, mie aducându-mi aminte de emoţia şi atmosfera filmului Cinema Paradiso. Şi pe această notă de sentimentalism mă pregătesc pentru a doua zi în care încep şi mai multe calupuri diferite care rulează în acelaşi timp în mai multe locuri. Asta este o problemă, anunţ de pe acum că voi merge cu precădere la selecţiile din competiţie. Pe mâine.