Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de film NexT, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua 2 - Competiţia internaţională 1 şi 2 la NexT, 2015


aprilie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A doua zi de festival, 16 aprilie 2015, a început cu discuţiile şi voturile pentru concursul de proiecte The Pitch care a dat drumul la video-urile realizate de cei 14 regizori din competiţie care au avut 2 minute la dispoziţie pentru a ne convinge de filmele pe care vor să le facă. Eu le ţin pumnii pentru că platforma în care sunt înscrişi este o oportunitate extrem de importantă pentru tinerii cineaşti.
 
După seria de activitatea online intensă pentru descoperirea scenariilor propuse, a venit timpul să mă grăbesc la Cinema Studio pentru a putea vedea Competiţia internaţională 1 şi 2. Lucrurile s-au mai domolit de ieri, se intră pe un bioritm normal, mulţi şi-au stabilit nişte scaune preferate în sală şi toată lumea se mişcă ca "obişnuiţi ai casei". Întreb repede cine merge la Arthouse Shorts care se ţin la Elvira Popescu de la 20:30, aş vrea să ajung şi acolo, dar nu pot rata pachetul de Competiţie a festivalului. E o decizie dificilă, îmi iau o cafea şi un poster pentru a avea timp de gândire - rămân la Studio. Înarmată cu carneţelul meu turcoaz, am învăţat deja să iau notiţe fără a vedea nimic din ce scriu, mi se pare că am descoperit un lucru extrem de util şi sunt încântată că atunci când ajung în faţa laptopului şi trebuie să adun informaţiile de peste zi înţeleg aproape toate cuvintele pe care le-am mâzgălit în grabă şi în întuneric. Am pixul pregătit, puteţi începe cu primul film.
 
Noapte bună Cenuşăreasa (Boa noite Cinderela), regia: Carlos Conceição, Portugalia, 2014
 
Pantoful Cenuşăresei devine un personaj central care sclipeşte şi care ajunge în ipostazele cele mai neaşteptate. Dacă eram convinsă până acum că numai noi fetele avem porniri obsesive când vine vorba de încălţăminte, filmul lui Carlos Conceição (prezent chiar în sală) oferă un posibil extratext care ne arată relaţia dintre pantoful solitar şi prinţul poveştii, D. Luis. Din momentul în care îl găseşte, prinţul nu se mai poate despărţi de el, îl poartă în plimbări prin pădure, îl mângâie afectuos când îşi face siesta şi ajunge chiar să-l folosească pentru a-şi crea diferite plăceri sexuale. Scopul este clar: trebuie făcut absolut totul pentru a găsi perechea lui. Decretul regal este simplu: fata care va aduce pantoful lipsă va fi viitoarea soţie a prinţului. "Nu vrei să ai pantoful  potrivit în mâna nepotrivită". "Un pantof nu e nimic fără piciorul care să-l poarte". Se pare că întregul univers al palatului gravitează în jurul acestei planete tutelare cu toc. La fel ca în romanele Agathei Christie, misterul trebuie elucidat prin găsirea vinovatului: cine şi-a pierdut pantoful? Pajul prinţului, D. Afonso, mai abil decât Poirot, identifică imediat făptaşul: este vorba de Cenuşăreasa, menajera de la palat. Pajul încearcă să o convingă să-i dea perechea lipsă spunându-i că prinţul nu se va căsători niciodată cu o menajeră. Cenuşăreasa se apară cu argumentul lui Nietzsche: "Dumnezeu a murit" - concluzia firească fiind că o căsătorie de acest gen este mai mult decât posibilă.
Urmărind povestea prin cadraje construite pentru a reflecta motive picturale de stil Vanitas, ajungem la final cu o Cenuşăreasă păcălită de prinţ care o seduce numai pentru a obţine cel de-al doilea pantof. Cum tot focus-ul este orientat pe prinţ în această variantă, pe mine nu m-a mirat apariţia eroinei noastre ca o fată destul de plinuţă şi nu ca cea mai reprezentativă regină a frumuseţii. Acest intermezzo suprapus basmului amplifică ideea chestionării canoanelor narative majore cu care am crescut.
 
Lăcomie endemică (Lakomstwa endemita), regia: Natalia Dziedzic, Polonia, 2014
 
Şi în sfârşit o animaţie! Pe o plajă cu multe umbrele stau ca pe o tavă trupuri lăbărţate şi corpolente printre care o multitudine de raci mişună după mâncare. Atracţia locului este un stand cu gofre servite cu miere, element dulce care atrage şi albinele în ritualul estival de lâncezeală. Racii şi albinele fuzionează cu corpurile oamenilor care împrumută elementele acestor vieţuitoare: o femeie se mişcă în mers de rac, un bărbat începe să vadă printr-o multitudine de hexagoane cum văd ochii unei insecte. Metamorfozele celor doi îi aduc împreună într-o apropriere sexuală care este conturată de imaginea care jonglează cu variantele pozitiv / negativ de fotografie. Invadarea animalică se armonizează cu pofta şi lăcomia trupurilor anesteziate de soare şi de valuri care înghit şi ele parcă flămânde malul. Stilul extrem de grafic care mizează pe punerea în valoare a desenului de creion şi a elasticităţii cu care punctul de vedere este schimbat constant între privirea umană şi cea animală valorifică într-un mod excelent amplasarea poveştii într-o imagine alb-negru care permite doar mici tuşe colorate pentru accente (mierea e galbenă).
 
El a zis, ea a zis (Sie so, er so), regia: Gregor Dashuber, Germania, 2013
 
Iisus fumează un bong şi Dumnezeu se uită la televizor la ştirile de la ora 17. Ceva este sigur: e timpul unei poveşti de dragoste.
El o cunoaşte pe Ea. El şi Ea se îndrăgostesc şi de aici totul se duce de râpă. Problema nu este că dragostea durează trei ani sau mai puţin, ci că aproape toate cuplurile nu ajung să se despartă după ce sentimentul a dispărut, iar adulterul a apărut.
Textul apare în stilul filmului mut cu cartoane de dialog şi împreună cu contururi puternice şi tonuri închise suprapuse se adună o colecţie de imagini care sistematizează capitolele unei vieţi în doi.
El a zis, ea a zis propune o reţetă de bază a modului în care doi oamenii trăiesc împreună toate fazele unei relaţii, de la entuziasmul de a descoperi cât mai multe despre celălalt la insuportabila prezenţă de care nu mai poţi scăpa în casă. Din scenele vieţii de cuplu apar ipostazele "clasice": ea îl aşteaptă pe el o seară întreagă să ajungă acasă şi el vomită pe tortul de ziua lui, el îi citeşte jurnalul, ea îl supune la un interogatoriu monstruos, amândoi pleacă de acasă pentru a avea întâlniri secrete pe care le maschează în două replici scurte: "Ladies Night / Bundesliga", ajung să se căsătorească şi să îmbătrânească împreună într-un fel de existenţă paralelă, iar în final ea moare în timp ce dă cu aspiratorul, iar el calcă peste ea şi este omorât de un candelabru care îi cade fix în cap. Eu l-am trecut la favorite pentru că deşi realizat în tuşe groase cu o tentă exagerată pentru a obţine un umor filtrat prin sarcasm, filmul îţi livrează parcă unele experienţe pe care sigur le-ai trăit. Există multă realitate în cea mai jucăuşă generalizare, e asta un lucru rău? Dumnezeu închide televizorul.
 
Stella Maris, regia: Giacomo Abbruzzese, Franţa/Italia, 2014
 
Nu ştiu dacă vă amintiţi cum a fost trecerea de la becul normal la becul economic şi prietenos cu consumul electric. De la lumina puternică a trebuit să ne ajustăm la o sursă mai diafană, corectă din punct de vedere al deontologiei ecologice contemporane. Exagerez poate, dar într-un oraş din Italia există o sărbătoare religioasă anuală în care o Madonă încadrată de luminiţe trebuie să traverseze cu o barcă traseul dintre port şi golf. Bărbatul care se ocupă de construirea acestui idol luminos este extrem de preocupat de incapacitatea ledurilor de a crea un nimb sacru suficient de puternic în lipsa becurilor tradiţionale care nu mai pot fi folosite - soluţia este de a adăuga candele cu fitil, aşa cum făceau bunicii celor prezenţi.
Legenda locului spune că dacă un deţinut reuşeşte să înoate până la Fecioară şi să atingă statuia este graţiat pe loc. Bruno are o sentinţă de 5 ani pentru că a vandalizat clădirile administrative din sat cu graffiti. Există o femeie care îl iubeşte şi care îl aşteaptă la mal şi care ajunge să se confeseze că de fapt ea este responsabilă pentru desenele de pe primărie. Se propune un final paradoxal: să arzi în mijlocul mării.
Stella Maris are nişte cadre superbe în care lumina este decupată cu sensibilitate alimentând constant un estetism care este gestionat cu fineţea şi influenţa picturii baroce de clar-obscur. Un film despre o sărbătoare care celebrează frumuseţea intensităţii luminii.

Jung Forever, regia: Jean-Sébastien Lopez, Belgia, 2014
 
Trebuie să recunosc că Jung Forever se află pe lista mea de filme preferate din festival. M-a cucerit încă de la dedicaţia din generic: "copiilor mei imaginari", pe care am reţinut-o ca pe un moto. Ecran negru, dialogul dintre Alex şi fosta sa soţie despre lucrurile care trebuie rezolvate în urma divorţului. Primul cadru: o imprimantă care printează extrem de încet imaginea unei proteze dentare. Într-un apartament mic, Alex îşi lipeşte fotografiile de perete formând o hartă a unor memento-uri pe care le uneşte prin cartografierea unor amintiri. Trăind acum singur, fără soţie şi fără copii, poate să-ţi construiască universul personal în deplină libertate: mănâncă numai biscuiţi, mănâncă şi de pe jos dacă este cazul, îşi lasă părul să crească, ascultă discurile favorite, iar viaţa de desfăşoară în conformitate cu mesajul tatuajului pe care îl are pe spate: "FUCK FREUD / JUNG FOREVER". Într-o zi se trezeşte cu o fostă pacientă care îl roagă să o ajute să moară pentru că nu mai poate suporta să supravieţuiască fiind văzută ca un cadavru viu de către familia sa care nu poate să se abţină în a-i aduce aminte în fiecare secundă că are cancer. Ea poartă o perucă roz, stil bob care îi încadrează şi mai puternic trăsăturile roase ale feţei şi paloarea pielii obosite. În ciuda fragilităţii sale, se luptă pentru a primi ajutorul lui Alex. Aflăm că proteza dentară este a mamei lui care îşi uita întotdeauna "dinţii" prin casă spunând că "e ca şi cum viaţa mea a durat 2 minute". Alex hotărăşte să reînceapă să ţină şedinţe de terapie explicându-i pacientei sale că nu o poate ajuta să moară pentru că cele 2 minute merită tot efortul.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este că deşi are ca nucleu întâlnirea cu experienţa unei persoane care are cancer, filmul nu se limitează la o schemă simplă de emoţionare ieftină. Eu am văzut o poveste despre modul în care avem nevoie să ne aducem aminte reciproc de ce viaţa merită tot efortul.

Insula e vrăjită de voi (La isla esta encantada con ustedes), regia: Alexander Carver, Daniel Schmidt, Statele Unite/Elveţia/Australia, 2014
 
Pe scurt: despre colonialism şi reperele duale de vinovăţie care se negociază între ambele părţi când subiectivismul istoric este înlocuit de o fantezie narativă care urmăreşte prea multe planuri de fetişizare a simbolurilor. Una dintre reprezentările medievale pe care o aveau europenii despre locuitorii continentelor de abia descoperite era o demarcare a imaginarului fantastic care ne-a parvenit prin ilustraţiile unor giganţi decapitaţi cu trunchiul materializat într-un cap imens. Această creatură devine un fel de narator care enumeră ani din istoria colonială şi o voce a unor dorinţe pasionale greu de înţeles, cel puţin pentru mine. Am urmărit filmul cu mare dificultate pentru că am rămas fixată pe ideea că unul dintre regizori se îndrăgostise prea mult de efectele acvatice folosite de Bill Viola în video art-ul lui.

Lămâie (LIMÓN), regia: Albert Madaula, Spania, 2014
 
Multe exerciţii de regie din şcoală te obligă să imaginezi scenarii care se petrec în cele mai ciudate şi nepotrivite spaţii. Filmul Lămâie mi s-a părut că a pornit de la un astfel de exerciţiu care cerea ca toată acţiunea să se întâmple exclusiv numai în baie, o baie mare, sistematizată morfologic ca decor şi nu ca spaţiu real. Foarte interesant a fost modul de folosire al perspectivelor aeriene, cadrul era filmat din tavan, urmărind personajele ca într-o machetă. Un cuplu se află deja în întârziere pentru a mai prinde rezervarea de la restaurant şi cei doi hotărăsc să rămână împreună în cadă. Cadrul romantic de guerilă este fabricat cu nişte lumânări, o pisică foarte grasă care stă în chiuvetă, două sticle de bere şi muzica de la un ipad. Femeia îşi afirmă identitatea: "eu sunt o lămâie" şi se gândeşte să facă limonadă a doua zi. Apropierea celor doi este întreruptă de prietena lor lesbiană care intră şi ea în cadă şi le povesteşte de noua ei cucerire. Baia devine un fel de salon de primire şi spaţiu de discuţii, certuri şi realizări. Cu un dialog interesant, filmul adună şi replici extrem de feminine şi simpatice: "El: Degetele mici de la picioare nu au nici un scop Ea: Dacă nu le-aş avea, te-aş trezi dimineaţa". Filmul este alb-negru cu un singur insert de culoare într-un moment când cei doi se îmbrăţişează, singura "pată de culoare" care dinamitează o aparentă lipsă a sentimentelor.

Greenland, regia: Oren Gerner, Israel, 2014
 
Aş vrea să pot vorbi despre acest film, dar o pană de curent a oprit proiecţia. Eu ştiu că în Bucureşti curentul se taie doar vara când firele vechi nu mai rezistă de la căldură, dar dacă mă gândesc mai bine şi ţinând cont că suntem la NexT cred că Marilena de la P7 a scurtcircuitat Piaţa Romană în semn de amintire dragă. Ne "citim" mâine, pe lumină.

Descarcă broşura NexT, 2015 aici..
Descarcă programul NexT, 2015 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de film NexT, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer