In the house, regia: Ana-Maria Comănescu, România, 2014
La o petrecere cu multe shoturi de Jager, băieţii se joacă Fifa(?) iar regula casei este "ţigări se fumează în bucătărie, doar iarbă în casă". Cristi ajunge supărat şi spune că a văzut cum o femeie a fost omorâtă într-un accident de maşină. Petrecerea continuă cu suportul unui dialog care testează jocurile de cuvinte de genul: "chill, chileanu, Cicero, chili, etc.", "perspicac" sau "ierbuţă, vischi". După o sesiune de dans intens, toată lumea se adună pentru a spune bancuri "Ce zice ciuperca? Să ai spor!". Glumele se adună, fiecare are una şi povestioarele care par haioase în contextul pasării unui joint se aglomerează într-o zonă macabră: unul a uscat un hamster în cuptorul de microunde, altul a călcat o pisică cu maşina. Cristi devine extrem de nervos şi izbucneşte confesându-se cu agresivitate că el a fost cel care a omorât femeia din accident. Film de licenţă, In the house este realizat pe peliculă alb-negru şi deşi problematizează o experienţă care aduce în faţă întrebări precise în legătură cu moralitatea, scârţâie puţin la nivelul scenariului şi la direcţia actoricească, spun asta fără a intenţiona să aduc o critică severă, ci doar pentru a încuraja parcursul unui regizor tânăr care poate fi motivat de o sugestie. Personajul principal are un traseu care din punct de vedere al construcţiei prezintă câteva semne de întrebare: reacţia lui iniţială faţă de prieteni în legătură cu accidentul nu este veridică, iar modul în care interacţionează, la nivel de dialog şi joc, cu ceilalţi nu convinge. Finalul are ceva puternic: după urlarea propriei confesiuni, Cristi roagă un prieten să pună melodia In the house pe care dansează singur în timp ce ceilalţi îl privesc îngroziţi. Direcţia tinerei cineaste la nivel de poveste este una care mă interesează şi, cu mai multă experienţă de lucru cu actorii, vom vedea numai lucruri bune din partea Anei-Maria Comănescu.
După sezon (Szezon után), regia: Moldovai Katalin, România, 2013
Sovata, terasa Turist, iarnă, colace de înot suspendate pe tarabe, multă zăpadă şi o femeie care îşi urcă trolerul treaptă de treaptă. Un cadru de început care dă startul unei priviri orientate pe detaliul semnificativ. Aceiaşi femeie pe un scaun de ginecologie aşteaptă. Următoarea secvenţă: un corp uns cu nămol negru. Imediat o găsim pe femeie într-o cadă vorbind cu soţul ei - nu va veni să o vadă. Imaginea care vine după: afară, în zăpadă, o femeie cu un copil. Prezenţa zăpezii în acest film acţionează ca un fundal care izolează personajul principal, stabilind un focus inteligent şi sensibil. La bocca della verita, un aparat de ghicit o atrage: "Bagă mâna fără frică!", urmează comanda destinului, dar uită să ia rezultatul. Înapoi în cabinetul de tratament, o asistentă pregăteşte nămolul într-un săculeţ care va fi introdus pentru tratamentul de fertilitate. Asistenta amestecă într-un vas substanţa şi sunetul particulelor dure care se lipesc de marginea vasului creează o atmosferă sonoră genială care evidenţiază trăirile, speranţele şi chinurile femeii. Auzim de la aceiaşi asistentă care anunţă în maghiară o colegă că doamna are 36 de ani... Tratamentul pare a fi în zadar. Învelită în straturi de pături şi imobilizată ca un cocon care aşteaptă să se transforme, femeia conversează cu o altă doamnă care urmează acelaşi tratament. Un cadru superb le fixează pe cele două crisalide într-o simetrie perfectă, pe fondul alb al faianţei de spital. Moldovai Katalin realizează un film cu puţin dialog care ne arată ce se întâmplă cu o femeie care trece printr-un tratament de fertilitate, abandonată de soţ şi etichetată ca fiind prea bătrână pentru a rămâne însărcinată. O tematică extrem de actuală care aduce un strat de documentar acestei experienţe, dar care insistă pe explorarea psihologică a personajului. S-a spus în sală că actriţa principală, Elena Popa, nu este expresivă, ce spun eu: faceţi bine şi mai uitaţi-vă o dată la După sezon.
Fereastra, regia: Georgiana Moldoveanu, România, 2014
Nu credeam că o să văd pe cineva interesant să lucreze pe ideea de distopie. Spun asta cu cel mai mare entuziasm pentru că şi eu studiez momentan acelaşi subiect. Există o fascinaţie pentru literatura de acest gen şi pentru filmografiile dedicate care te acaparează prin exerciţiul de a imagina lumi ajunse la limită sau care funcţionează din rămăşiţele umanităţii. Georgiana Moldoveanu reuşeşte să construiască o lume distopică care înglobează multe influenţe livreşti şi filmice care se întâlnesc într-o imagine coerentă.
În "Lumea liberă" "eroarea umană a fost înlăturată" iar "Loteria locurilor de muncă" anunţă periodic câte un câştigător. În acest topos, Corporaţia ordonează şi decide vieţile cetăţenilor. Numărul 5519 tocmai a fost anunţat ca fiind ultimul câştigător. Se prezintă la locul de muncă şi află că ce trebuie să facă este să-l omoare pe cel care ocupă postul care i-a fost alocat. Printr-o fereastră-oglindă, trei membrii ai Corporaţiei au plătit pentru a vedea acest spectacol al supravieţuirii. După ce 5519 reuşeşte să-l elimine din joc pe predecesorul său, spectatorii aflaţi de cealaltă parte a ferestrei sunt şi ei închişi la rândul lor pentru a trece prin aceiaşi probă. Ciclicitatea sistemului de conducere ne este lăsată apoi nouă care suntem plasaţi prin unghiul camerei în camera de privitori care vor urma să omoare şi ei.
Scenografia în genul acesta de film este poate punctul reper şi elementul care constituie accentul cel mai important care dă volumetrie unui univers imaginar. Din acest punct de vedere, echipa filmului a construit nişte spaţii potrivite scenariului.
Detalii: există un tub-burlan prin care mesajele ajung în fiecare casă, plata se face prin intermediul unor brăţări care se ating pentru a realiza tranzacţia, harta lumii arată nişte continente dizolvate.
În prima parte, spaţiul casei familiei lui 5519 este o încadrare perfectă a detaliilor şi a spiritului unei familii care trăieşte într-un tip de guvernare totalitară. Costumele completează la perfecţie universul creat şi lasă să se vadă o muncă de echipă armonioasă cu oameni care s-au documentat îndelung. Felicitări întregii echipe, recunosc că v-am votat la sfârşit şi de abia aştept să văd alte experimente vizuale în ale distopiei.
În care eroina se ascunde şi apoi are parte de o întâlnire neaşteptată, regia: Tudor Critian Jurgiu, România, 2015
Filmul lui Jurgiu este împărţit în două părţi care funcţionează interior - exterior. Urmărim o femeie care se închide în casă şi găseşte diverse activităţi: nu răspunde la uşă, mută un dulap în dreptul ferestrei, se uită la videouri şi tutoriale pe Youtube în întuneric, şterge frunzele plantelor de praf, se uită la o proiecţie cu diagrame, înghite baloane de săpun, îşi face poze pe telefon, are o surzenie temporară. În a doua parte, femeia iese din casă şi ajunge într-o sală de aşteptare unde găseşte o doamnă care insistă să-i povestească diverse lucruri şi care îi mărturiseşte concluziile la care a ajuns: "mai bine grasă decât nebună", "omul normal suportă orice". Experiment actoricesc care merge pe improvizaţie pe prima parte, filmul mi-a adus aminte de un mod de lucru cu actorii mai des întâlnit în teatru decât în film care poate împinge spre noi zone de explorare având un regizor de film care îşi ia timpul necesar pentru acest tip de pregătire.
Golanii, regia: Bogdan Drumea, România, 2015
Vlad este un băiat sare gardul pentru a chiuli de la şcoală. Merge să joace fotbal pe maidan. Fratele lui mai mare, Dragoş, îl aşteaptă să iasă de la şcoală şi vine nervos să-l ia de la fotbal. De aici urmărim dialogul dintre cei doi fraţi care impresionează prin sensibilitatea sondării unei relaţii reale asigurată printr-un joc actoricesc-lecţie despre asumarea rolului.
Mihnea C. Vlădescu este un actor pe care o să-l tot vedem de acum înainte în roluri care îţi rămân în minte la ieşirea din sală. Aş vrea să-l felicit personal pe Adrian Bunea care "rupe norma" şi care demonstrează că child actors extrem de talentaţi există şi la noi.
Cei doi mănâncă cornuri Cipicao cu surprize, entuziasmul fiind de partea fratelui mai mare care descoperind surpriza din interior spune: "Ţestoasele Ninja! Ce clasice sunt!". Căldura şi grija paternă este afişată printr-un fel de ritual urban în care Vlad este sfătuit să nu mai chiulească şi să îşi facă temele, să se uite la desenele Dragon Ball Z şi să spună ce părere are despre un graffiti din cartier - fratele mai mic răspunde cu umor: "L-a făcut un nebun care a chiulit de la ore. Un golan.".
Cum a explicat şi regizorul Bogdan Drumea ce şi-a propus ca stil cinematografic a fost să pună şi ceva american şi ceva din noul val românesc. Suflul acela american este un lucru care se vede prin cadrele care înregistrează blocurile împreună cu un soundtrack care concentrează o atmosferă de stradă. Mi-e îmi place întâlnirea dintre aceste două direcţii şi îl încurajez pe Bogdan să exploreze în continuare genul acesta de hibridizare care aduce ceva foarte proaspăt şi care ne lasă să vedem personalitatea regizorului.
Replica lui Dragoş despre beneficiile facultăţii mi-a rămas în minte pentru că spune ceea ce foarte mulţi dintre noi simţim "Se pişe facultatea pe mine de pe un munte.". Mesajul golanilor este unul simplu, clar şi care aş vrea eu să-l vedem mai des "tatuat" pe noi: "Să nu te dai bătut!".
Competiţia internaţională 4
Adulţi (Casitas), regia: Javier Marco, Spania, 2014
Am prins un singur film din Competiţia internaţională 4 şi am avut norocul ca acesta să fie Adulţi. Rareori am văzut un generic care să cuprindă atâtea menţiuni de premii şi cu motiv întemeiat, filmul porneşte de la o idee ingenioasă şi jucăuşă care cucereşte prin faptul că oferă o largă paletă de identificare pentru public. Un cuplu este urmărit vorbind tare despre promovarea soţului într-un post de conducere, despre mâncarea de linte sănătoasă pe care a gătit-o femeia şi despre prezenţa misterioasă a unui bărbat asiatic în dormitor. Când un al doilea bărbat intră în casă, aflăm că acesta este tatăl femeii, chiar dacă el nu îşi aduce aminte de acest detaliu şi pare foarte surprins de tot ce spun cei doi. Ieşind din cadru, bărbatul este urmărit cum trece dintr-o sufragerie de show room dintr-un magazin de mobilă şi se duce să vorbească cu responsabila raionului. Aceasta îi explică că cei doi sunt şomeri şi că trăiesc cu părinţii chiar dacă au peste 30 de ani şi vin aproape în fiecare zi pentru a se juca de-a adulţii. Finalul îi surprinde atât pe responsabila magazinului, cât şi pe bărbatul (tată fictiv) intrând în convenţia jocului "adulţilor". Eu îmi mai construiesc scenarii despre o viaţă adultă ideală când mă plimb prin camerele aranjate de la Ikea, voi nu?
Monsters Night
Lumină firavă, regia: Florina Dumitrache, România, 2014
Într-un apartament în care s-a luat curentul, Victor şi Marta, un cuplu în vârstă mănâncă ultima conservă de ton la lumina unor lumânări. Cei doi îl aşteaptă pe Ionuţ, dar Victor este preocupat şi iese din casă pentru a-l căuta. Ghidat doar de lumina unei lanterne, Victor descoperă nişte camere în care vedem o pisică moartă într-o chiuvetă şi brusc imaginea unei femei zombie care pe mine m-a speriat îngrozitor. Victor a fost muşcat şi este acum infestat. Ionuţ se întoarce şi spune că a găsit o modalitate de a fugi, are o dubă care îi aşteaptă jos şi au şi arme. Doar Marta poate să plece, Victor este condamnat să rămână pentru că reprezintă un pericol din acest moment. Despărţirea dintre cei doi soţi se face pe grabă, un ultim "te iubesc". Victor rămâne singur, în ultimul cadru îl vedem transformat.
Lumină firavă are un scenariu scris de Bogdan Drumea (regizorul de la Golanii) care dozează foarte bine misterul de început. Florina Dumitrache demonstrează că este un regizor care ştie să-şi gestioneze imaginile-informaţie şi atmosfera prin mijloace simple, dar foarte bine controlate. Florina mai are calitatea că a ales să exploreze un gen cinematografic greu de realizat din punct de vedere tehnic şi tocmai această opţiune a ei care mie îmi pare un pariu câştigat arată un regizor tânăr cu o personalitate creativă curajoasă care merită urmărit. Chiar dacă monstrul din această poveste apare câteva secunde, are un impact puternic şi din această economie de timp creează un sentiment de horror susţinut de suspans. Vreau să remarc machiajul extrem de reuşit realizat de Andreea Cârstea care a construit un personaj credibil şi înspăimântător. Un scurtmetraj horror românesc care e orice în afară de "firav".