După atâtea victorii şi premii, atenţie internaţională şi curent postdecembrist al tinerilor furioşi, iată că cinematografia românească are timp să-şi tragă sufletul, să iasă din bucătărie, sufragerie şi drama intimist-minimalistă şi să se uite în jur după alte genuri.
Tudor Giurgiu, numai la al treilea lungmetraj, are ambiţia să fie mai actual ca oricând, să încerce un thriller politic cu acţiunea la zi. Şi să îl ţină în echilibru până la sfârşit.
Povestea tânărului procuror de la Parchet care vine din provincie şi chiar după un an e forţat să aleagă într-un dosar de corupţie are toate datele din real ca să te facă atent.
Scenariul e scris la patru mâini şi prezenţa unei scriitoare, Loredana Novak, aduce un altfel de suflu, un unghi anume asupra relaţiei de cuplu, o deschidere a cadrelor, replici realiste din micul cotidian, credibila neînţelegere a dramei dincolo de cuvintele nespuse.
Însă marele avantaj al filmului este imaginea. Marius Panduru filmează cu lumină puţină şi foarte jos poziţionată, camera lui ciopleşte în întuneric şi umbre, se mişcă prin spaţii înguste scăldate în tonuri coclite ce accentuează frica, sentimentul de capcană fără ieşire. Oraşul / oraşele sale arată bine, cu străduţe vechi şi fără oameni, cu unghiuri frumoase, inedite. Panduru îşi filmează şi el personajul mult din spate (ca la Mungiu), lăsând la un moment dat ecranul complet scufundat în întuneric, sau foarte de aproape în prim-planuri unde eroul e tot numai ochi concentraţi de groaza zilelor ce vor veni.
Filmul începe modern, alert, încă de la genericul de început split şi cu un insert. Însă procedeul nu mai este reluat, tonul şi tempo-ul încetinesc, iar inserturi nu mai apar în poveste care să fragmenteze, să accelereze suspansul, timpul care se scurge, ca la serialele poliţiste.
Povestea e una banală. Un procuror merge la birou, îşi vede de dosare, are o iubită cu care face planuri şi dragoste, o mătuşă la care stă în gazdă şi îi găteşte, timp pentru viaţă personală, când iese la bar cu prietenii sau merge la meci şi la munte. Şi tot balansul acesta între interiorul prăfuit şi exterior îi iese regizorului. Scenele adiacente jobului presant aduc căldura umană, credibilitatea, normalitatea, fiecare detaliu la locul lui. Ba, uneori, un praf poetic şi tragic, cu vremea care se roteşte implacabilă şi inconştientă în frumuseţea ei. Scenele, multe şi scurte, se succed şi, încet, prin mişcarea camerei care se bagă mereu curioasă în sufletul eroului şi prin montajul energic, începi ca spectator să simţi tensiunea, frica, iminenţa declanşării răului. Chiar şi şefii care pretind prea mult nu sunt ceva ieşit din comun. Abia când lucrurile sar de pe şine, când povestea devine personală, când tânărul înţelege că va fi sacrificat, lucrurile nu mai sunt banale. Sunt altfel, mult mai dure, mai crude decât a putut el să bănuiască vreodată de dincolo de paşii şi rigorile meseriei.
Emilian Oprea, actor la teatrul din Brăila, are intensitatea şi carisma necesare să te convingă de drama personajului său. Prezenţă puternică şi interesantă, în rarele clipe de linişte, în nuditate sau în prim-planuri când creierul clocoteşte de gânduri, el e credibil în toate. Ar fi interesant să îl mai vedem şi pe mai departe.
Plin de simboluri, de clişee şi de degete în ochi care mai temperează discursul narativ (un zbor de pasăre, un semafor pe culoarea roşie sau verde, un fum în cadru sau întuneric când eroul e confuz sau distrus, etc...), filmul este cronica acestor / acelor ani tulburi pe care îi traversează România. Este pelicula necesară, în genul celor italiene despre justiţie din anii '70, a celor poloneze, a filmelor politice ale lui Costa Gavras. Şi probabil se plătesc câteva poliţe. căci Tudor Giurgiu a fost şi directorul televiziunii române şi ştie prea bine ce înseamnă presiunea politică şi corupţia, s-a confruntat cu ele.
Chiar dacă ilustrativă şi prea puţin abilă dezvăluirea de urmărire a fiecărui pas, momentul, când vine la final, are greutatea lui în poveste.
Un film de imagine şi de actori, cu bărbaţi puternici unşi cu toate alifiile. Actorii - Dan Condurache aproape de nerecunoscut, Virgil Ogăşanu în rol mic, dar intens şi, mai ales, mingea de energie care este Mihai Constantin, care pare atât de matur, cu scena lui finală tip Don Corleone - reuşesc toţi împreună şi separat să aducă veridicitate şi fior dramatic.
Sunt oameni care nu pot să facă decât lucrul pentru care au învăţat, au muncit, au fost meniţi. Nu poţi să faci azi dreptate, mâine să vinzi pioneze şi poimâine să împleteşti covrigi sau să vinzi asigurări. Este povestea acestui gen de om care nu poate să meargă altfel decât înainte, cu orice risc. Singur împotriva tuturor. Căci deontologia şi decalogul personal sunt mai importante ca o pungă cu bani.
Finalul, din ce în ce mai strâns, ca să simţi neputinţa acţiunii, când toate uşile se închid, cu mai multe finaluri, sau cu un final şi un post-scriptum cinic, e sublimat de inserturile ce contabilizează frisonant realitatea politică românească a anilor 2002-2012.
Merită să vedeţi filmul, ca să înţelegeţi o dată în plus ce se întâmplă în jurul nostru, ca să ajungeţi la această finală dare de seamă, ca o serie de palme pe obrazul unei clase nedemne.